În urmă cu 100 de ani, un filosof, astăzi aproape uitat, publica o carte care a stârnit multă vâlvă în epocă. Exegeza târzie care însoţeşte „Declinul Occidentului” spune că, urmare a apariţiei acestei cărţi, germanii ar fi înghiţit mai uşor înfrângerea din primul război mondial căci, dacă este adevărat ce susţine Oswald Spengler, anume că orice civilizaţie este supusă pieirii, aşa cum, orice se naşte, urmează ritualul înfloririi, al rodirii şi apoi al putrezirii, atunci vina de a fi fost îngenunchiat nu mai ţine de voinţă, ci de destin.
Sunt 100 de ani de la apariţia “Declinului Occidentului” şi nu puţini sunt pregătiţi să facă încă o proorocire asupra acestui “destin” (ca să rămân în termenii lui Spengler), pentru că este mai mult decât clar că ceva este în neregulă - şi nu de azi – cu societăţile Occidentului.
Că violenţa ultimei crize economice nu a avut egal de la “Marea Depresiune” încoace, ne-o arată măsurătorile econometrice. Augurii zilelor noastre dau semne rău prevestitoare şi văd analogii între starea de spirit care a domninat anii premergători celui de-al doilea război mondial şi confuzia care stăpâneşte azi lumea occidentală. Globalizarea, migraţia, terorismul, fronda împotriva “corectitudinii politice” ajunsă dogmă, birocraţia Bruxellesului, într-un cuvânt criza modernităţii sau a capitalismului - unul dintre stâlpii modernităţii în definiţia eseistului H-R Patapievici -, ar fi tot atâtea elemente care întregesc puzzleul neodecăderii. Brexitul, rezultatul surpriză al alegerilor din SUA, şocantul vot al turcilor rezidenţi în Occident la referendumul pentru schimbarea formei de guvernare în Turcia, acestea toate nu vin de niciunde. Sunt succesele de etapă în măsură să rebalanseze jocul? – iată întrebarea.
Alegerile prezidenţiale din Austria au adus victoria unui moderat în faţa unui extremist, după legislativele din Olanda extrema dreapta rămâne în afara guvernării, în Franţa liderul extremei drepte a ieşit pe locul al doilea în primul tur al prezidenţialelor iar, în Germania, indiferent de rezultatul votului din toamnă, la putere va fi un proeuropean.
Şi, totuşi, în Austria, în decembrie trecut, ecologistul Van der Bellen a câştigat la un scor strâns în faţa extremistului Norbert Hofer care a primit cu doar 100.000 de voturi mai puţin decât învingătorul. Şi puţini au luat în serios ameninţarea acestuia din urmă: “Totul are două feţe, iar eu am doar 46 de ani”. Altfel zis: timpul este de partea mea!
În Olanda, liberalii lui Mark Rutte au câştigat alegerile din martie, iar lumea a răsuflat uşurată. Dar mai puţin s-a vorbit de faptul că partidul premierului a pierdut 24% din mandatele pe care le avusese la alegerile precedente, în vreme ce partidul extremist al lui Geert Wilders, chiar perdant, a câştigat cu 66% mai multe mandate decât în alegerile precedente - cel mai bun scor al acestui partid de la înfiinţarea sa.
În Franţa, acum, mulţi se felicită că Marine le Pen, şefa Frontului Naţional, a ieşit pe locul al doilea, iar mandatul de preşedinte al lui Emmanuel Macron este aproape 100% asigurat. Dar şi aici sunt multe de spus. Pentru prima dată în istoria celei de-a cincea republici, un partid de extremă dreaptă trece de pragul de 20% din voturi. Pentru prima dată cele două mari partide tradiţionale de stânga şi de dreapta (cu avatarurile lor) nu au, niciunul, un reprezentant în finala prezidenţială. Şi, dacă spre Marine Le Pen s-au dus peste 20% din voturi, alte aproape 20% au mers spre reprezentantul extremei stângi Lean-Luc Melechon. Mai mult de patru din zece francezi au votat, prin urmare, cu extremele şi tot atâtea voturi vor merge, arată sondajele, spre reprezentanta extremei drepte în finala din 7 mai, un scor colosal chiar şi pentru mereu nemulţumita Franţă.
Mai aproape de noi, Polonia abia mai înnoată în naţionalism, iar Ungaria “iliberală” a lui Viktor Orban nu dă semne de oboseală, partidul premierului, în ciuda criticilor ce vin cu duiumul, stând ţanţos în fruntea tuturor sondajelor, cu un an înaintea de alegerile legislative. Nu este de nebăgat în seamă nici atenţia cu care Orban este urmărit în România nu de ochii critici, ci de cei doritori să-i copieze succesul de public şi n-ar fi exclus , în puţină vreme, ca o agendă făţiş antieuropeană să fie deschisă şi aici şi nu la periferia politicii, ci chiar în nucleul ei.
Mulţi oameni cred că aceste fapte/stări sunt pasagere şi, oricum, rezultatele ar fi reversibile. Azi câştigi, mâine pierzi. Sunt, poate, reversibile rezultatele, pentru că moartea unei civilizaţii nu se petrece de pe o zi pe alta şi poate nici nu se observă, la o adică, aşa cum s-a întâmplat, foarte probabil, la prăbuşirea oficială a Imperiului Roman de Apus. Dar peste câţi ani va fi “reversibil” Brexitul, peste câţi ani Turcia va reveni mai aproape de Europa şi cum vor evolua lucrurile, în perspectivă, dacă SUA iniţiază ruptura de Europa – toate acestea în urma unor alegeri care au respectat în bună măsură canoanele?
Nu am inaugurat cumva o lungă serie de veri înfrigurate, aşteptând, cu mâinile legate, să vedem cum mai votează ba unul, ba altul, pe unde mai crapă cămaşa Europei şi ce mai poate fi peticit prin Occident? Nu cumva “dezastrele” au fost până acum doar amânate, în aşteptarea unui deznodământ şi mai spectaculos?
Indiferent de ce credem, nu ne ajută deloc perspectiva culturală asupra istoriei a lui Spengler. Ar fi mai potrivită azi o privire hegeliană asupra lumii, o întelegere, prin urmare, a istoriei ca rezultat al raţiunii care guvernează totul. Nu este tot ce trăim, fie ca vorbim despre globalizare, despre Uninea Europeană, despre moneda unică, un produs al raţiunii, nu al întâmplării şi nu au fost făcute toate acestea cu un scop, acela al “mai binelui”? Dacă e aşa, care dintre responsabilii Franţei se vor opri, după rezultatul “fericit” din 7 mai, să înţeleagă de ce reprezentantul extremei stângi antiglobaliste şi anticapitaliste, a avut un succes fulminat în rândul tinerilor francezi? Este doar criza de vină? Este capitalismul - temelia societăţii deschise şi baza modernităţii - în culpă? Şi care este soluţia, ştiind, raţional, că izolarea, închiderea graniţelor, părăsirea NATO sau a UE, toate acestea sunt calea sigură către catastrofă?
Nu este o “contradicţie” că oamenii se ridică azi împotriva a ceea ce zeci de ani le-a asigurat succesul personal şi economic? Dar nu stă “contradicţia” la temelia dialecticii? Acestă înţelegere a istorie lipseşte azi iar majoritatea liderilor politici sunt paralizaţi în faţa răzvrătirii popoarelor ca în faţa destinului. Or, dacă raţiunea conduce lumea, ea trebuie interogată în momentele de cumpănă - şi acest lucru nu se întâmplă. Astfel, pericolele mortale nu sunt înlăturate, ci doar amânate. Şi abia această amânare aduce cu sine lucruri şi mai de temut. Pentru că trebuie să ştim, pe urmele lui Ortega y Gasset, că niciun câştig al civilizaţiei nu este definitiv şi că tot ce am acumulat într-o istorie se poate pierde într-o clipă, fără ca acest lucru să însemne, neapărat, sfârşitul civilizaţiei.
