Nu pe patronul lor il amnistiase Bill Clinton?

Cine s-a obisnuit cu regulile de transparenta si cu raportarile financiare scrupuloase ale marilor corporatii industriale cotate la bursa va fi cu siguranta intrigat sa descopere cat de importante ramane, totusi, in lumea de azi a afacerilor o categorie de firme care, desi au vanzari de zeci de miliarde de dolari anual si retele de interese intinse pe cateva continente, nu se obosesc decat rareori sa ofere publicului informatii despre ele, ba uneori nici macar sa corecteze ceea ce considera ca sunt informatii false aparute in presa despre ele. Astfel de firme perpetueaza un soi de cultura de business elementara, apropiata mai curand de cea a secolelor trecute, unde singurul scop al activitatii e profitul, cautat prin orice mijloace si fara mare preocupare pentru propria reputatie. Lumea lor, centrata de obicei in jurul comertului cu materii prime, cereale, metale sau carbune, are de obicei doua planuri distincte: unul il constituite ringurile bursiere, celalalt - exploatari miniere din Africa, plantatii din America Latina, topitorii de metal din Europa. E vorba de companii care au fost la origine doar case de comert, dar au ajuns treptat sa si cumpere societati producatoare ale acelor materii prime cu care ele au facut comert.

Una din aceste case de comert, Glencore International, candidata la privatizarea Petrom, e o prezenta veche in Romania, judecand dupa faptul ca imediat dupa 1991 si-a facut aparitia pe piata romaneasca, atat ca potential cumparator de active industriale, cat si ca vanzator/cumparator de materii prime. Inca din 1994 sau 1995, casa de comert elvetiana participa la licitatiile pentru vanzarea de grau, organizate de Romcereal, ulterior de Agentia Nationala a Produselor Agricole. Mai tarziu, datoriile pe care rafinaria Rafo Onesti le-a acumulat fata de Glencore pentru titeiul livrat au ajuns sa greveze serios privatizarea rafinariei si sa consume ani la rand, pana in 2001, energia si timpul partii romane si al celei elvetiene. Inca de pe la jumatatea anilor '90, Glencore reusise sa preia circa 60% din exporturile romanesti de aluminiu, pentru ca acum sa aiba chiar exclusivitatea pentru productia de alumina a companiei Alum Tulcea. In fine, ultimii cativa ani au gasit casa de comert elvetiana participand constant fie la licitatiile pentru furnizarea de pacura catre Termoelectrica, fie la tranzactiile de vanzare sau cumparare de titei intermediate pentru Petrom de Bursa Romana de Marfuri.

In privinta intentiei de a cumpara societati romanesti, oferta actuala pentru Petrom e ultima dintr-o serie care incepe in 1996, cand Glencore s-a aflat pe punctul de a incepe cu Fondul Proprietatii de Stat negocierile pentru cumpararea pachetului majoritar la combinatul de feroaliaje Ferom Tulcea. Ulterior, negocierile au esuat, iar Ferom a ajuns in pragul falimentului, dupa ce o parte din activele sale au fost cumparate tot de o casa de comert, Ferco. Prin 1997, Glencore incerca metoda consortiului, asociindu-se cu firmele romanesti Grivco si Metanef la niste planuri de investitii, anuntate atunci sa atinga 650 milioane de dolari, in industria petroliera si metalurgica. Presedintele Glencore, Willy Strothotte, spunea ca vrea sa cumpere societati scoase la vanzare de FPS si sa intre si pe piata de capital.

Intr-adevar, Glencore a participat atunci, insa fara succes, la licitatia pentru cumpararea rafinariei Petromidia, iar in 2001 a depus o oferta si pentru privatizarea producatorului de aluminiu Alro, caz in care a pierdut, in conditii contestate la acea vreme, in favoarea altei case de comert, Marco. Nu e mai putin adevarat ca toate acestea nu sunt de natura sa fi pregatit cu nimic intentia de acum a elvetienilor de a participa la privatizarea Petrom, importanta unei astfel de tranzactii determinandu-i pe cei mai multi comentatori sa anticipeze participarea Glencore la un consortiu impreuna cu alte firme care si-au exprimat intentia de a cumpara Petrom. Lotti Grenacher, purtatoarea de cuvant a Glencore International, s-a marginit sa declare pentru Ziarul Financiar ca ideea consortiului "se bazeaza pe presupuneri ipotetice in care nu suntem pregatiti sa ne implicam" si ca "nu ne aflam in postura de a comenta asupra detaliilor unei potentiale oferte inainte sa fi prezentat oferta respectiva autoritatii romanesti relevante".

Nu e bine sa-i contrazici pe francezi

In ciuda prezentei sale constante pe piata romaneasca, nu inseamna ca Glencore e o firma cu adevarat cunoscuta aici. Acum cateva luni, de pilda, in presa de la noi aparea stirea ca un grup de investitori rusi din domeniul metalurgiei, care ar fi cumparat pachetul majoritar al Glencore International, intentioneaza sa-si grupeze intr-un holding toate activele din metalurgie pe care le detin in Europa de Sud-Est, inclusiv Combinatul de Oteluri Speciale Targoviste si Industria Sarmei Campia Turzii, prin intermediul proprietarului acestora, firma Conares Trading. De fapt, Glencore este cea care a cumparat, in 1996, un pachet semnificativ de actiuni in grupul Mecel (proprietarul, intre altele, al combinatului de oteluri din Celeabinsk, de unde ii vine si numele), pentru a-si consolida pozitia pe piata ruseasca.

Ulterior, din cauza faptului ca incercarea Glencore de a atrage grupul german Krupp sa intre in alianta cu ea in Rusia a esuat, Mecel a inceput sa-si caute un cumparator autohton mai puternic. Acesta a fost Iujnai Kuzbas, unul din cei mai mari producatori de cocs din Rusia (printre actionarii sai se numara Conares), care a cumparat 65% din actiunile Mecel. Presa ruseasca a scris ca Iujnai Kuzbas ar fi preluat astfel si participatia Glencore la Mecel, sau macar o parte din ea, dar aceasta nu inseamna ca Glencore insasi si-ar fi schimbat actionariatul, care de la jumatatea anilor '90 e format exclusiv din membri ai managementului si angajati ai casei de comert.

Ca si in cazul altor case de comert - Bayoil, Taurus, Balli sau Trans World Group -, informatiile aparute despre Glencore se reduc la doua canale: stirile specializate de bursa si articolele de presa care includ si zvonuri sau opinii motivate de diverse interese. Drept e ca Glencore a avut aproape intotdeauna ceva mai bun de facut decat sa dezminta vreun articol nefavorabil sau sa ofere din proprie initiativa informatii despre activitatea sa. Glencore este un trader, adica opereaza pe piata in contul unui client pentru care intermediaza cumpararea sau vanzarea de materii prime - grau, metale neferoase, fier si carbune. Printr-o politica de achizitii destul de agresiva, firma a reusit sa ajunga actionar majoritar sau minoritar intr-un mare numar de furnizori sau prelucratori de resurse minerale din aproape toata lumea: mine de carbune din Columbia, Africa de Sud si Australia, de plumb si zinc in Peru, de cupru in Zambia, topitorii de metale in Franta, Italia, Spania, Germania, Kazahstan, fabrici de cobalt si nichel in Australia sau de aluminiu in Jamaica.

Poate cea mai pretioasa achizitie a Glencore, la propiru si la figurat, este Xstrata, o companie cu activitati in productia de vanadiu si ferocrom in Africa de Sud, de carbune in Australia si de petrol si gaze in Argentina, unde casa de comert a detinut 40% din actiuni, din care 16% direct si restul impreuna cu banca de investitii Credit Suisse First Boston. La jumatatea acestui an, in conditiile in care Xstrata a anuntat o emisiune de obligatiuni convertibile in actiuni in valoare de 600 de milioane de dolari, agentia Moody's s-a grabit sa retrogradeze ratingul Glencore, considerand ca aceasta are deja un grad de indatorare cam mare (2 miliarde de dolari la sfarsitul anului 2002). Ca urmare, Glencore a anuntat ca isi va reduce participatia la Xstrata, ca sa-si reduca astfel riscurile. Cazul Xstrata insa a facut multe valuri pe piata, site-urile dedicate pietei aluminiului vorbind chiar despre operatiuni speculative ale Glencore cu aluminiu, in scopul cresterii artificiale a preturilor, care ar fi avantajat-o in perspectiva nevoii sale de a face rost de bani.

La polul opus fata de Xstrata, din punctul de vedere al succesului achizitiei, este uzina metalurgica Metaleurop Nord din Franta, componenta a diviziei Glencore de operatiuni pe piata metalelor din Europa - Metaleurop. De cativa ani, de cand a preluat-o Glencore, uzina din Noyells-Godault (Pas-de-Calais) a devenit pentru presa franceza un exemplu perfect de gestiune proasta si de nepasare a patronului fata de angajati: poluare cu plumb si zinc a zonei, concedieri arbitrare, salarii mici, spoliere de active (un ziar a acuzat chiar Glencore ca a instrainat cateva tone de aur de acolo). La inceputul acestui an, cand cazul intrase in atentia autoritatilor franceze, care intentionau sa ceara despagubiri casei de comert, Glencore a anuntat ca inchide uzina, pentru ca Metaleurop Nord a ramas singura operatiune de acest fel a firmei din toata Europa si nu are rost s-o mai mentina. Ministrul francez al mediului a anuntat ca va cere Glencore daune in justitie, salariatii au intrat in greva, iar ziarele franceze n-au contenit sa-i acuze pe elvetieni de toate relele posibile.

Macar daca n-ar fi varsat Prestige atata titei in mare

Temeiul comun al acestor acuzatii era faptul ca fondatorul Glencore si actionarul ei majoritar pana in 1994 a fost Marc David Rich, celebrul evazionist fiscal amnistiat de presedintele american Bill Clinton in 2001. Pana acum au ramas foarte putine infractiuni in orice cod penal de care Marc Rich sa nu fi fost acuzat, in sistemul juridic american, elvetian si francez: evazionism fiscal (Rich a fugit din Statele Unite si s-a refugiat in Elvetia in 1983 fiindca a fost acuzat ca nu a platit impozite de peste 48 de milioane de dolari), contrabanda cu petrol (a cumparat petrol din Iran in valoare de peste 200 de milioane de dolari, violand astfel embargoul comercial impus de Statele Unite in timpul revolutiei islamice iraniene), spalare de bani prin intermediul legaturilor sale cu mafia rusa a neferoaselor (in scandalul Bank of New York, legat de transferul in SUA, in anii '90, a mari sume de bani apartinand mafiei ruse, prin intermediul unor firme fantoma).

Mai nou, desi nu mai este actionar al Glencore, multi comentatori considera ca tot el e creierul din spatele tranzactiilor facute de casa de comert. Tot pe seama sa a fost pus faptul ca ONU a reclamat, acum doi ani, deturnarea spre Croatia de catre petrolierele firmei a unui vas cu titei irakian cumparat in cadrul programului "petrol contra hrana", actiune din care Glencore ar fi castigat ilegal 3 milioane de dolari. In fine, numele lui Rich a revenit in actualitate la sfarsitul anului trecut, dupa naufragiul petrolierului Prestige langa coastele Galiciei, dat fiind ca titeiul transportat de Prestige apartinea unei firme controlate de Marc Rich.

Nascut in Elvetia, Marc Rich e fiul unui intreprinzator care s-a imbogatit din importul de iuta, dupa ce familia sa a emigrat in SUA la inceputul anilor '40, pentru a scapa de prigoana nazista impotriva evreilor. Marc si-a inceput cariera la firma Phillip Brothers, pe atunci cel mai mare comerciant cu materii prime din lume. Foarte talentat la speculatii, in 1974 si-a infiintat propria firma, Marc Rich and Co Holding, care a devenit o forta in lumea tranzactiilor cu titei, minerale, cereale si zahar; dupa 1980 si mai ales dupa 1990 a avut activitate aproape in toata lumea, dar mai ales in Rusia si Europa de Est, unde, dupa cum sustin criticii sai, i-a invatat pe unii din magnatii rusi de azi ai metalelor sa faca afaceri si a devenit el insusi parte a unor tranzactii ilegale, in special ale mafiei rusesti a aluminiului. In fine, faptul ca in 1994 a renuntat la actiunile detinute la Marc Rich and Co, ulterior continuandu-si afacerile prin alte companii din Elvetia, s-a datorat, dupa unele surse, unor conflicte de interese cu unii din directorii si salariatii casei de comert, care au dorit sa-l inlature si sa scape de renumele dubios al lui Rich (de aceea firma si-a schimbat si numele in Glencore, un nume feminin anglo-saxon altfel foarte respectabil).

Faptul ca Bill Clinton l-a amnistiat pe Marc Rich, permitandu-i sa se intoarca in SUA, e mai cunoscut, poate, de cat tot ceea ce a facut fostul patron al Glencore. Gestul lui Clinton e pus mai ales pe seama faptului ca fosta sotie a lui Rich, compozitoarea Denise Rich, a donat democratilor peste un milion de dolari in perioada 1993-2000 si a ajutat partidul sa obtina fonduri suplimentare de 250.000 de dolari, potrivit presei americane. Dar relatiile pe care Rich si le-a facut de-a lungul anilor in comunitatea financiara internationala si donatiile extrem de generoase in folosul unor cauze caritabile de tot felul, mai ales in Israel, i-au atras simpatia sincera a multor politicieni si oameni de afaceri. Cauza lui Rich a fost sustinuta pe langa Bill Clinton de personalitati din toate domeniile, de la dirijorul Zubin Mehta la premierul israelian de atunci, Ehud Barak. Intr-adevar, reputatia lui Marc Rich a ramas foarte buna in anumite cercuri, iar inteligenta sa deosebita in materie de speculatii si cunoasterea perfecta a pietei materiilor prime au fost de natura sa determine admiratie inclusiv din partea adversarilor lui. Acestia din urma sunt insa net mai numerosi decat admiratorii, iar Glencore sufera din plin consecintele, chiar daca Rich nu mai e actionar acolo: pe cei care il considera pe Rich un mare infractor n-o sa-i convinga nimeni niciodata ca nu el conduce in continuare, din umbra, afacerile fostei sale case de comert. crenguta.nicolae@zf.ro