Ca să transforme în miliarde de euro certificatele de poluare primite prin Protocolul de la Kyoto după ce uzinele comuniste au murit, statul trebuia să modifice câteva definiţii şi legi şi să facă nişte studii, dar a eşuat, vinovaţii fiind de fapt mult mai mulţi, nu doar şeful demisionar de la ANPM.
Tehnic, statului român i-au revenit, într-o primă fază, 1,279 de miliarde de "unităţi ale cantităţii atribuite", adică de certificate. Un astfel de certificat compensează emisia de gaze cu efect de seră echivalent cu o tonă de dioxid de carbon. Alocarea pentru România a fost stabilită în funcţie de nivelul de poluare din România anului 1989 şi reprezintă diferenţa între această valoare şi cea obţinută prin diminuarea ei cu opt la sută, ţinta stabilită pentru România anului 2012 prin Protocolul de la Kyoto.
De fapt, România a primit multe asemenea "certificate" pentru că din 1989 şi până în 2005 şi-a diminuat gradul de poluare cu 45 la sută, după moartea coloşilor industriali. Prin Protocolul de la Kyoto, am primit dreptul de a polua mult mai mult decât o făceam în 2005, astfel că am primit certificate cu acest drept de poluare, pe care să le gestionăm cum vrem până în 2012.
Din numărul total de certificate primite, 300 de milioane i-au revenit statului, cu titlu de "drept suveran", printr-o prevedere a aceluiaşi document. Restul s-au împărţit firmelor de stat sau private care poluează, printr-un mecanism şi mai complicat, stabilit mai întâi la nivelul Uniunii Europene şi apoi, în funcţie de acesta, la nivel naţional.
Pentru a se putea bucura de avantajele brute care i-au revenit în 2008, statul trebuia să facă, totuşi, câte ceva. În primul rând, un inventar al emisiilor generate de "toate activităţile desfăşurate pe teritoriul statului care presupun evacuarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră". Realizarea acestui inventar presupune, la rândul ei, întocmirea unor studii de specialitate. Lanţul continuă, întrucât este obligatoriu ca studiile să aibă la bază nişte date adunate din teren de mai multe ministere care gestionează activităţile care generează emisii de gaze cu efect de seră.
Sarcina nu a putut fi însă dusă la capăt de stat. Sau nu în ceea ce priveşte toate domeniile de activitate.
Pentru unele zone ale economiei, se pot folosi datele de la Institutul Naţional de Statistică, de exemplu. Pentru altele însă este neapărat necesar sprijinul unor experţi din anumite ministere, care să furnizeze datele în baza cărora să se întocmească acele studii.
Ministerele care ar fi putut să ajute ca statul să nu ajungă în situaţia actuală sunt cele ale Economiei, Transporturilor, Agriculturii, Administraţiei şi Internelor, care gestionează şi relaţia cu administraţiile locale, şi Dezvoltării Regionale, întrucât gestionează problematica locuinţelor. Principalul vinovat însă este Agenţia Naţională de Protecţie a Mediului, care, cu sau fără concursul respectivelor ministere, putea, fără dubiu, să facă mai mult decât a făcut pentru ca România să nu primească sancţiunea.
O altă problemă înainte de realizarea respectivelor studii a fost alinierea legislaţiei, prin preluarea în reglementările româneşti a unor definiţii, termeni şi criterii pe baza cărora se discută la nivelul Comisiei ONU pentru prevenirea schimbărilor climatice, organism responsabil pentru respectarea mecanismelor Protocolului de la Kyoto.
Alinierea legislaţiei româneşti la cea relevantă în acest domeniu a fost ignorată în 2008 şi 2009 de autorităţile de la Bucureşti. Actualul ministru al Mediului, Laszlo Borbely, reclama faptul că la sosirea în minister nu a găsit "absolut nimic făcut" în această privinţă. S-a lăudat apoi că a reuşit să termine adaptarea legislaţiei în doar cinci luni.
Ce nu a reuşit însă Borbely să facă a fost să-şi convingă colegii de Cabinet că miza stufoasei probleme a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră este, de fapt, echivalentă cu câteva procente din PIB-ul României. Într-o perioadă în care criza economică a forţat Guvernul să ia măsuri extreme, de tăiere a salariilor bugetarilor, de diminuare a pensiilor şi altele asemenea. Şi, în plus, în condiţiile unei pieţe a certificatelor de emisii care este afectată de o gravă criză a cererii, fapt care face ca preţul acestor certificate să scadă de la o lună la alta.
Miza era, aşadar, să transforme cât mai repede acele certificate în bani. Ce trebuia să facă Guvernul de la Bucureşti? Să modifice legile care să-i permită să contracteze realizarea studiilor, să le prezinte comisiei ONU şi apoi să caute clienţi pentru preţioasa marfă.
E greu de spus cine este de vină pentru această situaţie. Dacă importanţa chestiunii ar fi fost înţeleasă în primul rând la nivel de Guvern, probabil că până acum autorităţile de mediu ar fi avut sprijinul celorlalte instituţii ale statului pentru a atrage aceşti bani. De-aici pleacă totul, dar nu este de ignorat responsabilitatea ANPM. Lucru confirmat, parţial, de ministrul Borbely, care a indicat, punctual, neînţelegerile între predecesorul său Nicolae Nemirschi şi fostul ministru al Economiei Adriean Videanu ca fiind una dintre sursele răului.
În schimb, statul român nu a reuşit să transforme acele hârtii în bani nici măcar atunci când putea. Adică înainte de suspendare. Acum, pentru cel puţin şase luni, România are complet blocat Registrul naţional de evidenţă a acestor certificate. Statul pierde bani de la lună la lună.
În plus, Convenţia ONU care se ocupă de Protocolul de la Kyoto intenţionează ca, din 2013, odată cu următoarea alocare a acestor certificate, să interzică reportarea lor pentru tranzacţionare. Adică România riscă să rămână fără absolut niciun ban din aceste certificate de emisii.
Salvarea ar putea veni de la Rusia, cea mai importantă dintre ţările cu care România a făcut, potrivit lui Borbely, "front comun" în tentativa de a prelungi valabilitatea certificatelor pentru tranzacţionare.
"Eu cred că este foarte important să vă spun că facem front comun, toate ţările foste socialiste, pentru a putea reporta aceste unităţi după 2012 sau pentru a primi o compensare după 2012, pentru că aceste ţări au făcut eforturi, au închis multe companii care poluau în această perioadă, şi-atunci nu putem spune să închidem prăvălia la 31 decembrie 2012, dar asta depinde şi de discuţiile de la UE", spunea, luni, ministrul Laszlo Borbely.
Până atunci însă, România nu mai poate vinde nimic.
Mai grav este însă că nici firmele, de stat sau private, care deţineau astfel de certificate nu mai au voie să le tranzacţioneze prin registrul românesc. Unele, mai sprintene, au primit informaţii despre iminenta suspendare şi s-au înregistrat ca operatori pe alte pieţe, în special pe cea bulgară, după modelul înmatriculării maşinilor. Celelalte pot intra într-o gravă problemă de cash-flow, aceste certificate fiind deseori folosite ca metode alternative pentru diferite plăţi sau compensări. Complet nevinovate, de data asta.
Consecinţa lipsei de coordonare din instituţiile statului nu poate fi cuantificată în bani. Cel puţin nu la acest moment. Laszlo Borbely spunea, luni, că valoarea "la zi" a unui certificat este "undeva la patru-cinci euro". "Nu ar fi elegant să spun la ce înţelegere am ajuns în negocierile preliminare", a spus Borbely, care a refuzat să estimeze la ce preţ ar ajunge certificatele în cel puţin şase luni, perioada minimă în care România va sta cu ele pe tuşă.
Cu cât va mai rămâne România din cele minimum trei miliarde de euro pe care stătea în 2008? Se va vedea cel mai târziu la sfârşitul anului viitor. Pentru toată diferenţa între cât putea obţine la un anumit moment dat şi cât va câştiga de fapt statul român din certificatele de emisii a plătit un singur om, un anume Nagy Iosif, şef al Agenţiei Naţionale de Protecţie a Mediului. Niciun ministru, niciun premier şi nici alţi "manageri" ai României ultimilor ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
