Presa noastră s-a agitat începând de duminică. Venise o ştire, că se întâmplă ceva cu Veneto Banca, fiind posibil chiar să plece din România, iar prima întrebare a fost dacă depozitele populaţiei sunt în pericol. Nu, depozitele populaţiei nu erau şi nu sunt în pericol. Pentru că, dacă nu se va găsi o soluţie bună, vor fi preluate de Fondul de Garantare din Italia. Banca însă e în pericol.
Înainte de a intra în detalii, punând faţă în faţă ce riscuri pândesc Veneto şi ce soluţii ar putea fi puse în ecuaţie pentru salvarea ei, câteva clarificări sunt obligatorii. Notez, în primul rând, că Veneto Banca Scpa Italia Montebelluna este, aşa cum sugerează titulatura, o instituţie de credit italiană. Ce legătură are cu România? O sucursală a acestei bănci funcţionează la Bucureşti şi face parte din sistemul bancar românesc.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, voi mai nota că sistemul românesc cuprinde 37 de bănci. Două sunt bănci româneşti cu capital majoritar public. Alte trei sunt bănci româneşti private, cu capital majoritar românesc. Şi mai sunt 24 de bănci româneşti private, cu capital majoritar străin, cărora li se adaugă opt sucursale ale unor bănci străine, între care Veneto Banca. Iniţial, la Bucureşti funcţiona o sucursală a Băncii Italo-Romena, care însă a fuzionat cu Veneto.
Despre sucursale. Sunt opt şi toate, absolut toate, au “în buzunar” paşaport bancar european. Ca să mă fac înţeles bine, voi pleca de la un exemplu ipotetic. Să spunem că Banca Feroviara, care este o bancă românească privată, cu capital românesc, decide să-şi deschidă o sucursală în Italia. Paşaportul european este prezumtiv; nu e nevoie să-l ceară expres ori să-l elibereze vreun for. Banca Feroviara ar urma să se adreseze BNR, să expună motivele şi argumentele, solicitând un aviz favorabil. În cazul în care acest aviz este acordat, BNR înaintează notificări la Banca Centrală Europeană şi la Banca Italiei. Urmând ca Banca Feroviara să treacă efectiv la deschiderea sucursalei. Ei bine, tocmai aşa s-au petrecut lucrurile în sens invers. Iar Veneto, „în buzunar” cu paşaportul european şi cu avizul Băncii Italiei, şi-a deschis sucursală în Bucureşti. Dacă acum, această sucursală e în pericol să fie închisă, cauza nu e în România, ci în Italia. Pentru că zidurile centralei italiene sunt zgâlţâite de o criză a capitalului, şi nu cele ale sucursalei din România.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în Italia? Încă din 2014, când criza economică nu se stinsese în Europa, două bănci italiene – Veneto Banca şi Banca Popolare di Vicenza – au dat semne evidente că suferă de „insuficienţă cardiacă”. De deficit de capital, deci. Li s-au cerut, prin urmare, planuri de redresare, care au fost făcute, dar BCE nu le-a socotit credibile. Pentru că nu veneau cu soluţii viabile, care să neutralizeze creditele neperformante. Nici fuziunea cu Banca Italo-Romena nu a fost de vreun ajutor. Lucrurile s-au agravat, creditele neperformante au sporit, aşa că în 2016 Veneto a iniţiat proceduri de vânzare a sucursalelor din străinătate, inclusiv din România. Din cauza problemelor grave din… Italia. Şi cum aceste probleme se înmulţeau, la Veneto şi la Vicenza, guvernul Italiei a decis să intervină. Potrivit agenţiilor internaţionale de presă, intervenţia guvernului pentru salvarea celor două bănci ar urca nota contribuabililor italieni cu 17 mld. euro. Planul de salvare ar fi primit acordul Comisiei Europene, obligatoriu ori de câte ori sunt implicaţi bani publici.
17 miliarde de euro! Şi nu a mai socotit nimeni în câte alte cazuri, de când a început criza, sume imense din bugetele multor ţări europene, ca să nu le mai numărăm şi pe cele din America, au fost puse în joc pentru salvarea de la prăbuşire a unui mare număr de bănci. Că tocmai de aici s-a ajuns la ura plătitorilor de taxe împotriva băncilor e o altă poveste. Dar băncile în cădere – cu excepţia acelora ce s-au transformat în găuri negre, ce ar fi înghiţit fonduri uriaşe fără niciun folos – trebuia salvate. Pentru că atunci când băncile se duc la vale, trag după ele întreaga economie.
Nu voi ezita, plecând de la acest fapt concret – un plan de salvare cu bani publici pentru două bănci italiene – să le sugerez celor care nu lasă să treacă o zi de la Dumnezeu ca să nu tragă cu săgeţi otrăvite în BNR şi în sistemul bancar românesc, să le sugerez, deci, să analizeze cu atenţie acest caz. Comparativ cu mersul lucrurilor în România.
Voi rezuma.
1) Plătitorii de taxe din România nu au fost nevoiţi să scoată din buzunar nici măcar un singur leu, euro, dolar sau unităţi din alte valute pentru a salva vreo bancă de la prăbuşire. Pentru că, în condiţiile unor politici eficiente practicate de BNR, nicio bancă din sistemul nostru bancar nu a fost şi nu este în pericol de prăbuşire.
2) Şi România a cunoscut, în anii 2007 şi 2008, un ritm accelerat de creditare. Iar începând din toamna lui 2008, pe fondul crizei, ne-am confruntat cu tendinţe agresive de creştere a volumului creditelor neperformante. Mai cu seamă începând din 2010, pe fondul tăierii salariilor şi al şomajului. Când creditele neperformante au atins o pondere ridicată în bilanţuri, în pericol să ducă la decapitalizarea băncilor, s-a trecut la măsuri formalizate şi la un dialog activ cu acţionarii pentru suplimentări de capital (pasul unu); şi pentru curăţarea bilanţurilor (pasul doi). Două bănci, care au crezut că pot ignora solicitările făcute de BNR privind suplimentarea capitalului, au avut destul timp de reflecţie… pentru că le-a fost oprită creditarea. Cum să li se fi permis să dea în continuare credite fără acoperire de capital?!
Tocmai acest prim pas, esenţial, nu l-au făcut italienii. N-au creat baza de capital necesară pentru susţinerea creditării. Dacă, pe măsură ce neperformantele creşteau, ar fi obligat acţionarii să vină cu capital nou, pericolul ar fi fost evitat. Şi, desigur, dacă acţionarii ar fi avut bani.
3) Caracterul preventiv al supravegherii bancare s-a manifestat neîncetat. BNR şi-a dovedit capacitatea de a vedea riscurile şi de a construi “adăposturi”. Iar regula nu poate fi încălcată. Dacă nu vine acţionarul cu capital suplimentar, atunci când e nevoie, pierde dreptul de vot. Şi, deci, de control asupra băncii. Dreptul de proprietate nu-i poate fi luat, desigur, dar dreptul de decizie poate să-i fie luat. Pentru că alternativa ar fi şi mai gravă: pierderea licenţei de către bancă.
Veneto Banca nu şi-a pierdut licenţa. Dar finalul e cam acelaşi: s-a ales rezoluţia. Utilizarea banilor publici pentru salvarea băncii. NB. Bani publici proveniţi de la contribuabilii italieni.
PS. Înainte să trimit acest comentariu la tipar, am primit o ştire importantă: „Intesa a preluat active şi pasive ale Veneto Banca şi ale Băncii Popolare di Vicenza, inclusiv reţeaua sucursalei din România, pentru 1 euro.”
