Banca Centrală a mişcat în sus rata dobânzii de politică monetară. Pentru a treia oară în acest an. Cine a citit cu atenţie comunicatul publicat luni a înţeles şi motivaţia deciziei. Câteva chei, menţionate negru pe alb, ne ajută să clarificăm lucrurile: 1) rata anuală a inflaţiei a continuat să crească în martie 2018; 2) rata medie anuală a urmat aceeaşi traiectorie; 3) noul scenariu al prognozei pentru 2018 reconfirmă perspectiva creşterii uşoare a ratei anuale a inflaţiei timp de câteva luni, urmate de revenirea anticipată către sfârşitul anului. Vedem, deci, că majorarea dobânzii-cheie se impunea în vederea alinierii a trei indicatori de maximă însemnătate: stabilitatea preţurilor, creşterea economică sustenabilă şi prezervarea stabilităţii financiare.
În acest comentariu nu voi folosi nicio cifră. Pentru a nu lega această decizie în exclusivitate de momentul actual. Tenta generalizatoare fiind prioritară: pentru că ori de câte ori inflaţia continuă să crească, BNR nu-şi poate permite să nu urce dobânda-cheie.
Era de aşteptat, aşadar, în condiţiile în care inflaţia anuală a urcat în loc să coboare, ca Banca Naţională să decidă creşterea ratei dobânzii de politică monetară. Mai ales că, odată cu inflaţia, se inflamează şi frica de inflaţie. Băncile se uită la rata anuală şi, văzând că urcă, încep să se teamă că dobânzile la creditele ipotecare în lei ar putea deveni real-negative. Populaţia, cea care economiseşte, se uită tot la inflaţia anuală în creştere; şi se teme că depozitele din bănci vor continua să fie remunerate cu dobânzi real-negative. Adică sub cifrele care exprimă nivelul anual al creşterii preţurilor. Deşi atât băncile, cât şi clienţii lor socotesc greşit, pentru că dobânda e legată de 12 luni viitoare, în timp ce inflaţia la care se raportează e calculată pe 12 luni trecute.
Aşadar, dobânzile calculate pentru 12 luni viitoare sunt raportate la mişcarea preţurilor timp de 12 luni trecute. Sau timp de 24 de luni trecute, dacă luăm în calcul rata medie anuală a inflaţiei. Acest tablou viitor-trecut ignoră de multe ori prezentul, exprimat de rata lunară a inflaţiei. Mă refer la cei care, deseori, îşi agită teama de o inflaţie deja trecută, în timp ce ratele lunare arată dezinflaţie. Toate aceste aspecte ţin însă de percepţie. Dar realitatea bazată pe analize, relevă faptul că mecanismul de transmisie a politicii monetare funcţionează. Şi asta pentru că Banca Naţională n-a mizat niciodată, în bătălia cu inflaţia, doar pe cartea dobânzii-cheie. A optat de fiecare dată pentru o conduită prudentă, contrabalansând rezonabilitatea dobânzii-cheie cu alte câteva cărţi, între care gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar. Această din urmă carte a fost jucată şi recent. Şi am văzut limpede cum, înainte de mişcarea de luni a dobânzii de politică monetară, BNR a tras lichiditate din bănci într-un imbold de a determina o mai mare aplecare către atragerea de depozite ale populaţiei, desigur cu dobânzi stimulative.
Sunt şi voci care au criticat mişcarea operată de BNR. Dacă însă Banca Naţională nu ar fi acţionat în acest fel, băncile ar fi continuat să menţină o prea mare diferenţă între dobânzile lor pasive şi cele active. Şi un detaliu: BNR nu a luat leii băncilor cu arcanul, ci într-un proces de licitaţii în piaţa liberă.
Alte cercuri însă şi-au exprimat nemulţumirea, în dezbateri publice, că Banca Naţională ar fi luat prea târziu startul în cursa creşterii dobânzilor. Dacă s-ar fi mers pe această cale, s-ar fi deschis drum pentru corecţii excesive. Dacă statul va continua să corecteze preţurile pe care le reglementează prin autorităţile specializate, şi va continua, nu înseamnă că decizia trebuie să fie mutată din piaţa liberă la autoritatea de politică monetară. Intervenţia băncii centrale nu poate merge împotriva cursului natural al pieţii.
Cu alte cuvinte, BNR nu are niciun drept de a interveni mai mult decât pentru a corecta erorile pieţelor libere. Sau măsurile întârziate ale autorităţilor de reglementare.
