Eminescu ştia, în secolul al XIX-lea, şi scria în presa vremii, că banii sănătoşi pot fi înmulţiţi numai dacă se înmulţeşte munca ţării. Astăzi însă, la noi, se fac auzite voci – din rândurile unor autorităţi sau din cercuri ale societăţii civile – care susţin că „dacă BNR ar ţine cu românii“ n-ar da frâu liber preţurilor de pe piaţa de consum, cursului de schimb valutar şi dobânzilor. Cu alte cuvinte, indiferent de cum e munca ţării, dacă Banca Naţională „ar avea suflet şi ar ţine cu ţara“ ar opri creşterea Robor-ului, ar îngheţa cursul leu-euro sau ar bloca inflaţia.
Fără îndoială, un adevăr nu este înţeles bine. Acela că mecanismele economiei de piaţă sunt sofisticate, iar pătrunderea esenţei lor cere multă învăţătură. Şi că, la baza acestui sistem, nu stau numai libertăţi, ci şi rigori. Să privim, bunăoară, fotografia neretuşată a cursului de schimb în acest moment. Ce vedem? Că flotarea liberă a cursului acţionează ca supapă prin care sunt evacuate presiuni adunate în economie. Îndeosebi cele din balanţa comerţului cu străinătatea, în împrejurarea în care excesul de importuri tinde către un deficit de 12 miliarde de euro în raport cu exporturile. Acest deficit cine îl plăteşte? Vrând-nevrând, îl acoperim prin curs.
Ce mai vedem? Că dacă luăm în calcul fie mişcările Robor-ului, fie ale cursului leu-euro, o analiză aprofundată arată că nu sunt nicidecum, aşa cum susţin criticii BNR, cauze ale unor dezechilibre din economie. Ele sunt EFECTE!
Cheltuim, pentru importuri, cu 12 miliarde de euro mai mult decât încasăm din exporturi. Iată CAUZA. Cursul de schimb este oglinda. Dar numai când piaţa valutară e liberă. Aşa aflăm de câtă monedă naţională este nevoie pentru a cumpăra cantităţi determinate de mărfuri sau servicii străine; ori câtă monedă naţională poate fi obţinută în schimbul monedei străine ce reprezintă contravaloarea mărfurilor şi serviciilor vândute în străinătate. Pe acest tărâm, societatea noastră a căpătat o sensibilitate accentuată faţă de mişcarea cursului de schimb. Dincolo de această perdea, care e de fum, nu se mai vede că deşi avem cel mai rapid PIB din Uniunea Europeană, în mare parte valoarea adăugată nu este sustenabilă, pentru că nu e susţinută de mai multe produse performante fabricate în ţară. Mai departe, pentru că nu sunt mai multe sume în creştere din impozitele pe produs, cu deosebire din taxa pe valoarea adăugată. Şi, nu în ultimul rând, pentru că nu avem, cum au vecinii noştri polonezii şi ungurii, excedente din export; consumul nostru în creştere rapidă face PIB; cum însă acest consum provine în mare parte din importuri, stimulează producţii şi face locuri de muncă în alte ţări.
Ceea ce e firesc a devenit „nefiresc“ în ochii unora. Pentru că sunt neatenţi la intervenţiile Băncii Naţionale, cu stagii îndelungate şi cu toate „armele şi gloanţele“, pe care şi le-a păstrat pentru astfel de împrejurări. Fără aceste intervenţii, şi inflaţia, şi deprecierea leului, şi Robor-ul ar fi atins, în acest moment, cote dramatice.
Dar una este temperarea acestor indicatori, ca să nu muşte exagerat din puterea de cumpărare a populaţiei, şi alta ar fi fost dacă BNR, sfidând legităţile economice – care sunt raţionale şi nu sentimentale, pentru că aşa le impune natura vieţii economice – ar fi oprit pieţele să-şi îndeplinească misiunea.
Este cunoscut faptul că în istorie, ori de câte ori au fost sfidate legităţile economice, a ieşit rău. Atât pentru ţările mici, cât şi pentru cele mari. Fiindcă nimeni nu poate să sfideze nici legile naturii, nici pe cele ale economiei fără ca, apoi, întreaga societate să nu poarte povara unei astfel de nesăbuinţe. Sigur, s-ar putea decreta că... de mâine nu mai acţionează legea cererii şi ofertei... Sau legea gravitaţiei... Multe ar putea să fie decretate, dar viaţa îşi urmează cursul. A ignora legile naturii, ale societăţii, ale economiei înseamnă autocondamnare! Ce edict ar putea să desfiinţeze producţia de mărfuri? Sau banii, ca mijloc de schimb? Viaţa ar ieşi din matca normalităţii.
