Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu, BNR: E prea mult capital străin în băncile româneşti?

ADRIAN VASILESCU

ADRIAN VASILESCU

Autor: Adrian Vasilescu

20.12.2017, 00:05 539

În dezbaterile publice, de la noi, sunt tot mai multe vocile care deplâng faptul că avem prea puţine bănci al căror capital este majoritar sau în totalitate românesc. Da, e adevărat! Numai că, în toate aceste dezbateri, absolut în toate, nimeni nu se întreabă care este cauza.

Adevărul este că, în România, capital ar fi, dar sunt foarte puţini capitalişti care se încumetă să-şi angajeze banii în industria bancară. Dacă pot să-şi deschidă o firmă cu 200 de lei, sau cu 90.000 de lei în cazul companiilor pe acţiuni, de ce ar aduna 8 milioane de euro ca să deschidă o bancă? Plus  investiţii în infrastructură, în personal calificat, în… Prea multă bătaie de cap! 

Numai că fără bănci puternice, în bună stare de funcţionare, economia românească s-ar dezagrega. Din această perspectivă, mi se pare cel puţin ciudată opinia unor cercuri politice, chiar a unor parlamentari, care şi-ar dori retragerea capitalului străin din băncile româneşti. Sigur, unele voci nu rostesc deschis aceste puncte de vedere, dar acţionează în acest sens. Şi nici nu înţeleg că fără participarea la capitalul bancar a unor bănci ori concerne străine renumite, care să aducă totodată şi un management performant, băncile noastre nu aveau cum să devină puternice. Şi fără bănci puternice nu era de conceput creşterea economică.

N-a fost simplu. Au fost suspiciuni, chiar temeri. Şi mai sunt. Nu era nicio noutate. Pretutindeni şi în toate timpurile, investiţiile străine au fost hulite la început şi aplaudate la sfârşit. Peste tot, în secolul XXI, la fel ca acum o sută de ani, a continuat să se manifeste cel puţin prudenţă, dacă nu ostilitate faţă de investiţiile străine în bănci.

Nevoia a dat însă o altă perspectivă lucrurilor. În zona fostelor ţări comuniste, un accent important cădea pe cerinţa stringentă a pregătirii băncilor în vederea concurenţei cu marile bănci din vest. Mai întâi în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, apoi a pregătirii pentru zona euro. Această nevoie a devenit evidentă într-un moment în care, în Europa Centrală şi de Est, chiar şi bănci dintre cele mai mari au fost stimulate de guverne să fuzioneze, pentru a deveni şi mai puternice. Se remarcă, în aceeaşi ordine de idei, cerinţa ca băncile din zonă să-şi lărgească sfera de acţiune, implicându-se în operaţiuni cu titluri financiare, în activităţi investiţionale, în aşa fel încât să justifice vocaţia universală pe care o dobândeau.

Unele voci continuă, şi azi, să reproşeze că România şi-a „externalizat” băncile. Sugerând că „au fost vândute capitalului străin”. Adevărul – inconfortabil, dar incontestabil – este că la licitaţiile de privatizare, toate deschise, au participat – şi au câştigat – mari bănci europene. Iar procesul de privatizare (acesta fiind cuvântul potrivit) a fost iniţiat şi desăvârşit de unicul proprietar al băncilor, statul român. Mai mult, la privatizarea celei mai mari bănci – Banca Comercială Română – s-a pronunţat inclusiv Parlamentul României, prin lege.

Neavând bănci în proprietate, Banca Naţională nu a vândut nicio bancă. În realitate, a înfăptuit nu externalizarea, ci internalizarea întregului sistem bancar. Angajată într-un proces riguros de reglementare, de supraveghere şi de restructurare, BNR a contribuit de fapt la reformarea şi consolidarea sistemului bancar românesc.

Ar mai fi de subliniat că, atât înainte de criză, până în decembrie 2008, cât şi în anii crizei, băncile româneşti cu capital străin au repatriat (sub formă de dividende acordate acţionarilor) numai o mică parte din totalul câştigurilor adunate din momentul zero al prezenţei în România şi până atunci. Grosul profiturilor fiind reinvestit în România. Pe întregul parcurs al crizei, an de an, Banca Naţională a cerut acţionarilor subsidiarelor (băncile-mamă) să-şi ajute fiicele şi să le trimită fonduri pentru a-şi putea continua activitatea. Toţi, fără excepţii, au răspuns pozitiv. Între 2009 şi martie 2012, majorările de capital efectuate la cererea BNR, împrumuturile subordonate, depozitele deschise de băncile mamă la băncile fiică sau creditele acordate de băncile-mamă au totalizat, în sume nete, câteva zeci de miliarde de euro.

Mai e şi povestea „salvării subsidiarelor” de către BNR. E adevărat că BNR creditează băncile. Le creditează însă cu lei, nu cu valută, iar la licitaţii au acces şi băncile cu capital românesc, nu doar cele cu capital străin. Aceste împrumuturi nu sunt în niciun caz „credite de supravieţuire”, cum se tot spune.  Şi nici nu sunt „un sprijin” dat „subsidiarelor”. Cum nu le sprijină nici în împrejurările în care BNR eliberează valută din rezervele minime obligatorii. Pentru că, de fapt, le restituie valuta lor adunată în „cămara“ băncii centrale.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO