Se împlinesc, astăzi, 159 de ani de atunci. Prin alegerea lui Vodă Cuza, abia urcat pe tronul Moldovei, ca domn al Ţării Româneşti, marile puteri – ce se prinseseră să garanteze un tip de unire cu paşi ceva mai lenţi şi cu efecte mai puţin explozive – s-au găsit în faţa unui fapt împlinit. Un nou stat, ce avea să poarte numele de România, se contura deja pe harta Europei. Visul generaţiei paşoptiste – o elită formată din tineri care au învăţat în vest, cei mai mulţi dintre ei, şi au revenit acasă cu dorinţa vie să ridice ţara – devenea astfel realitate.
Desigur, Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi, de îndată, formarea unui stat unitar, România, au fost posibile într-o nouă conjunctură istorică. Tabloul vieţii interne era radical schimbat. Epoca Chiajnei şi a lui Petru Cercel trecuse. Era deja în urmă vremea în care aurul vărsat la Constantinopol „nu se mai putea număra şi ajunsese a se cântări”, cum nota Xenopol. Puterea Porţii nu mai creştea necontenit şi nici trădarea din ţară nu mai venea să-i întărească vârtejul. Cuza s-a urcat pe două tronuri şi a cutezat să facă o ţară. Carol I s-a încumetat să bată monedă cu chipul lui pe avers. Şi nu a mai îndrăznit nimeni să-i cheme la Poartă, ca pe Brâncoveanu, pentru a plăti cu viaţa. Lucrurile aveau deja o altă curgere. Emanciparea era noua flacără spirituală care lumina sufletele. Din ea s-a aprins visul de unire, de independenţă şi de dezvoltare.
Să mai reţinem că a acţionat o elită ea însăşi unită, hotărâtă şi organizată. A fost, poate, o izbucnire târzie. Faţă de ţările din vestul Europei, ce se adânciseră de timp îndelungat în capitalism, chiar prea târzie. Dar a fost o strălucită izbândă a stării sufleteşti ce înflăcăra în acel timp naţia. A unei vibraţii rare, ce nu venea însă din neant, având rădăcini pierdute în istoria noastră zbuciumată. Deşteptarea a răsunat puternic, deschizând orizonturi noi, încă nebănuite în acele momente.
Şi tot ce s-a petrecut a fost istorie adevărată. Un tumult de acumulări: experienţe noi, întâmplări noi, semnificaţii şi sensuri noi. Din rândurile elitelor societăţii s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, ce îndemnau la ascensiune, la evadarea din toropeală. Emoţiile au început să fie transcrise în plan material.
A fost, acel moment de la jumătatea veacului al XIX-lea, un timp în care românii au făcut proba că dacă vor chiar pot. Prin idei, curente, concepţii avansate şi, în final, prin fapte înnoitoare. A fost învins, atunci, duşmanul de moarte care era viaţa dusă la voia împrejurărilor. Şi a fost pusă ordine în lucruri.
Ţările Române „acumulaseră”, faţă de Europa de Vest, 350 de ani de înapoiere. Vreme de o sută de ani, mai cu seamă, de pe la 1750 până la evenimentele de la 1848, excepţie făcând anul 1821, căzuseră într-o somnolenţă ce nu prevestea nimic bun. Lucrurile, aici, se desfăşurau la întâmplare, după cum băteau vânturile pornite din Imperiul Otoman, Rusia, Austria sau de mai de departe, din Franţa, din Marea Britanie ori de prin alte zări.
Schimbarea radicală a fost determinată, cum am spus deja, de un suflu proaspăt adus cu deosebire de cărturarii români pregătiţi în Apus; ei au forţat o ieşire spectaculoasă din zona de la răscruce de vânturi. O lumină puternică, chiar dacă iniţial abia conturată, a produs puternice modificări calitative în starea psihologică a întregii populaţii. Fără îndoială că împrejurările istorice şi-au urmat cursul, stârnite cu deosebire de interesele marilor puteri, dar românii nu li s-au supus orbeşte; mai mult, au învăţat să tragă foloase în propriul lor interes, înfăptuind Unirea de la 1859, organizând infrastructura pe care au clădit dezvoltarea economică, punând bazele sistemului bănesc al leului, întărind statul, armata şi cucerindu-şi independenţa. Plecând aproape de la zero.
Acum, după aproape 160 de ani, merită să căutăm un răspuns la o întrebare cardinală: cum a reuşit România, în numai 54 de ani, din 1859 până în 1913, să depăşească trei secole şi jumătate de înapoiere.
54 de ani. Din anul zero, anul „Micii Uniri”, şi până în 1913 – ultimul an de pace al unui ciclu secular de pace. Aceşti 54 de ani au schimbat România din temelii. Şi au pregătit Marea Unire din 1918, când au fost redobândite provinciile istorice.
Anul zero a fost marcat de Unirea de la 1859. De ce spun „anul zero”? Să luăm aminte la rostirile lui Cuza, în decembrie 1859, când a înfăţişat starea naţiunii: „Avem totul de creat” – nota Cuza, în mesajul domnesc. Şi merită să reţinem ce era de creat: “să întemeiem creditul public”; „să deschidem drumuri”; „să facem poduri”; „să dezvoltăm industria şi comerţul”.
Aşadar, totul a fost luat de la început!
