De doisprezece ani, stă scris în Legea 312 (care consfinţeşte Statutul BNR) că „Banca Naţională şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate“. Vreo zece-unsprezece ani, nu s-au auzit în spaţiul public nici nedumeriri, nici mirări şi nici proteste cu referire la această decizie a legii. De un an, un an şi ceva însă, de când s-au aglomerat tot felul de interese private legate de creditele bancare, această cerinţă a legii trezeşte şi nedumeriri, şi mirări, şi proteste.
Criticii BNR atacă sistematic această „instituţie publică independentă“, cum o defineşte legea. O atacă în direcţii în care BNR nici măcar nu are atribuţii, prefăcându-se că nu înţeleg sensul prevederii mai sus citate: acela că legea şi numai legea stabileşte ce face sau ce nu face Banca Naţională. Există, în sfera de activitate a băncilor, un domeniu care şchioapătă: protecţia consumatorilor de servicii financiare. Şi, iată, tot mai mulţi ochi au început să îndrepte priviri critice către Banca Naţională.
O imagine deformată îşi face loc în opinia publică: aceea că BNR ar avea, ca unică misiune, să-i protejeze pe clienţii băncilor. Misiune pe care, potrivit acestora, nu şi-o onorează. Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa. Nu numai că legea nu-i stabileşte Băncii Naţionale atribuţii legate de protecţia clienţilor băncilor, dar îi interzice să se încarce cu atribuţii de acest fel. Şi e clar de ce: pentru că ar aluneca pe panta incompatibilităţii.
Să judecăm. BNR emite reglementări, sub formă de regulamente, ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice şi private, precum şi pentru persoanele fizice, scopul lor fiind stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. În acelaşi scop este exercitată şi supravegherea prudenţială. Guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii pot aplica sancţiuni, dacă sunt încălcate aceste reglementări, care merg până la retragerea autorizaţiei. Iar, dacă aceste sancţiuni sunt contestate, ele sunt judecate de către Consiliul de Administraţie. Dar nici reglementarea, nici supravegherea, nici sancţiunile, nici contestaţiile nu au vreo legătură cu protecţia consumatorilor de servicii financiare. De ce? Pentru că e lege!... Prin lege, Băncii Naţionale îi sunt repartizate obiective şi atribuţii între care... nu se numără protecţia clienţilor bancari.
În vremea din urmă, am publicat mai multe articole privind protecţia consumatorilor de servicii financiare. Un cititor, domnul T.B., mi-a scris şi m-a întrebat dacă referirile la cesiunea de creanţă „constituie poziţia oficială a Băncii Naţionale (…) sau sunt opinii personale“. Înţeleg că este exprimată, aici, îngrijorarea cu privire la fenomenul numit impropriu „externalizarea“ creditelor de către bănci, ce-şi face loc în dezbaterea publică. E adevărat, băncile din România cesionează credite! Le vând! Nu-i însă un subiect în legătură cu care BNR să-şi facă publică poziţia oficială. Şi nici pentru o opinie personală nu e loc. Aici e lege. Şi fără a lua ca martor legea, în toată rigoarea ei, apare riscul unui verdict eronat.
Eu nu iubesc băncile care vând credite. Dar în anii de gazetărie am învăţat că într-o analiză de specialitate, mai cu seamă într-una pe teme juridice, n-au ce să caute nici sentimente şi nici simple opinii. E lege. Şi dacă e lege, chiar dacă s-ar da peste cap Banca Naţională, tot nu ar putea să schimbe această realitate. Pentru că reglementarea cesiunii de creanţă, în Dreptul Civil, îşi trage seva de la Dreptul Roman până la codurile civile din zilele noastre. Iar dincolo de cadrul comun al Dreptului, materializat în România prin dispoziţiile Noului cod civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se detaşa de credit, vânzând creanţa lui asupra debitorului unui cesionar. În ţară sau în afara ţării.
