Europenii s-ar putea să se fi obişnuit cu veştile despre bailout-uri, dar publicul larg nu cunoaşte detalii despre cum pachetele de salvare sunt proiectate şi implementate sau despre contractele de sute de milioane de euro acordate consultanţilor financiari pentru consilierea ţărilor membre şi instituţiilor UE despre cum ar trebui salvate băncile.
Potrivit datelor Eurostat, 213 miliarde de euro din banii contribuabililor, sumă mai mare decât PIB-ul Finlandei sau al altor câteva ţări europene, au fost pierdute pentru totdeauna din cauza diferitelor pachete de bailout din UE. Datele Directoratului General pentru Concurenţă al CE arată că peste 1.500 miliarde euro au fost folosite sub diferite forme pentru salvarea băncilor între 2008 şi 2014.
Între timp, cetăţenii simt consecinţele – mai puţini bani pentru sistemele de siguranţă socială. Pierderile de până acum cauzate de programele de bailout din UE puteau acoperi cheltuielile din sectoarele de sănătate din Spania, Suedia, Austria, Grecia şi Polonia la un loc. Lipsa de acces sau scăderea calităţii serviciilor publice creează presiuni sociale care pot deveni rapid tensiuni politice. Anul acesta aduce alegeri importante în Olanda, Franţa şi Germania. Dezbaterile publice în aceste ţări membre ale UE se concentrează pe refugiaţi şi pe presiunile pe care ei le pun pe sistemele de protecţie socială.
Transnational Institute a publicat recent o analiză, „Afacerea bailout-urilor”, în care arată cine a beneficiat cel mai mult de pe urma pachetelor de bailout. „Cei patru mari” – firmele de audit EY, Deloitte, KPMG şi PWC - şi o mică gaşcă de firme de consultanţă financiară au proiectat cele mai importante pachete de salvare. Uneori sfaturile în ceea ce priveşte alocarea ajutoarelor de stat au fost greşite, alteori atât de proaste încât pierderile au crescut şi totuşi consecinţele au fost puţine. Consultanţii au fost adesea răsplătiţi cu noi contracte în pofida multiplelor eşecuri.
O posibilă explicaţie este problema politicii uşii turnante în numirea liderilor instituţiilor şi companiilor financiare din UE: şefi din business-ul financiar preiau conducerea unor instituţii importante şi viceversa. O alta este că guvernelor şi instituţiilor UE le lipsesc alternativele reale.
