Înainte de criză, în România, nevoia de bani creştea exponenţial. Visam autostrăzi, drumuri, canalizări, infrastructură energetică şi multe altele. Iar mulţi bani, chiar foarte mulţi, nu veneau din munca ţării, ci de peste hotare. Şi veneau în valuri. Valută. Intrarea în NATO şi apropierea aderării la Uniunea Europeană făcuseră ţara atractivă pentru bănci şi pentru fondurile de investiţii în căutare de oportunităţi. Şi mai erau banii trimişi acasă de românii plecaţi în lume. Aşa că a crescut consumul, au crescut investiţiile în consum, a făcut explozie piaţa imobiliară. Consumul devansase oferta internă de bunuri fizice şi de servicii. Ţara consuma mai mult decât producea. O parte a populaţiei, care avea şi acces la credite bancare, ajunsese chiar să creadă că nu toate drumurile către dezvoltare trec prin eficienţă economică.
Aşa au mers lucrurile de prin 2004-2005 până în toamna lui 2008. La banii din bănci, pentru credite de consum şi pentru contracte ipotecare, am făcut deseori referiri în această rubrică. Voi analiza, acum, alte două fluxuri, banii trimişi acasă de românii plecaţi din ţară şi investiţiile străine directe. Ambele, importante pentru economia României.
Dreptul câştigat de cetăţenii români, începând cu 1 ianuarie 2002, de a circula fără vize în Uniunea Europeană a schimbat mult viaţa în societatea românească. Peste trei milioane de români au devenit rezidenţi ai altor ţări. Chiar dacă pleacă, vin, iar pleacă, adevărul este că pe piaţa muncii din vestul Europei, indiferent că e vorba de câmpurile de căpşuni din Spania, de şantierele de construcţii din Marea Britanie şi din alte părţi sau de spitalele ori companiile specializate în informatică din multe ţări, în numai câţiva ani s-au adunat foarte mulţi români. În general, au plecat oameni harnici şi bine pregătiţi. Iar de la ei, începând cu deosebire din 2005, au început să vină în ţară, ca ajutor pentru familiile rămase acasă, foarte mulţi bani. Dacă în 2005 sumele au fost ceva mai „modeste”, în jur de 3,8 miliarde de euro, până în 2008 aproape că s-au dublat, apropiindu-se de 6,5 mld. euro.
În alt plan, România, cu o piaţă internă mare, a cunoscut – după ce ne-am apropiat mai mult de Uniunea Europeană şi de momentul aderării – o creştere susţinută a afluxului de investiţii străine directe. Şi aici, între 2005 şi 2008, sumele s-au dublat; de la 4,9 miliarde de dolari s-a ajuns la mult peste 9 miliarde de dolari.
După 2008 însă, când lumea a intrat în criză, afluxul de bani veniţi din afara ţării a scăzut semnificativ. A fost un test, care ne-a arătat cât de dependenţi eram de banii veniţi de afară. PIB-ul şi-a impus imediat tendinţa către creşteri negative. Recesiunea s-a instaurat în România pentru opt trimestre. Iar ieşirea din recesiune, în 2011, încă nu a produs toate efectele benefice pe care le aşteptam. Am avut şi vom avea nevoie de mai mulţi ani pentru recuperări. În bănci, de exemplu, când fluxul de bani din economisirile altor ţări s-a subţiat, creditarea a aşteptat ani buni până când economisirea internă să ajungă la un nivel care să acopere cerinţele de împrumuturi în lei. Şi, mai ales, până când împrumuturile în lei să le devanseze pe cele în valută.
Compatrioţii noştri plecaţi să muncească prin alte zări au continuat şi ei, după ce a început criza, să-şi finanţeze rudele. În anii de recesiune, 2009 şi 2010, dar şi în primii ani de creştere plus, până în 2014 inclusiv, sumele trimise de ei au fost mai mari decât investiţiile directe ale nerezidenţilor. Abia din 2015 investiţiile străine au trecut în faţă, fără să sară însă de 50 la sută faţă de 2009. În acest an, pe primele cinci luni, sumele aproape că s-au egalizat.
Probabil că, de aici înainte, în ceea priveşte sumele trimise în ţară de concetăţenii noştri plecaţi la muncă, de sume mari, care să egalizeze remiterile din 2007-2008, nu vom mai avea parte. Cauzele fiind două: 1) nicăieri, în lume, filmul câştigurilor de dinainte de criză nu a fost încă reluat; 2) mulţi dintre românii plecaţi afară, consolidându-şi poziţiile, şi-au chemat acolo şi familiile, şi-au dat copiii la şcoală şi nu mai trimit bani acasă!
Avem însă o bătălie de dat pentru investiţiile directe străine. Dincolo de prea multă birocraţie, de corupţie, de ştampile, de legi neclare sau care se schimbă prea des, există o forţă mult mai puternică în calea investiţiilor străine. O forţă nevăzută, dar extrem de activă, ce agită spirite şi influenţează concepţii. O fantomă ce bântuie prin societatea românească încă de la începutul secolului al XX-lea. Pentru că încă de atunci mulţi gânditori români, asemenea marelui sociolog Dimitrie Gusti, se temeau că „o viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor ţării şi la secarea posibilităţilor de trai”. Evident, era văzută numai faţa urâtă a medaliei. Nu se vedea şi reversul: ţările care au reuşit să atragă mai mult capital străin au fost cele dintâi care au rupt lanţul subdezvoltării. Iar gânditorii noştri iluştri, care au susţinut dezvoltarea, au susţinut şi atragerea de capital străin. Xenopol arătase calea. P. P. Carp a sugerat metoda: „Să atragem investiţii străine pentru infrastructuri, pentru a nu sustrage puţinele noastre capitaluri interne de la rosturile vitale ale activităţii economice”. Să nu uităm că inclusiv Ceauşescu a deschis porţile pentru capitaluri străine.
