Bilanţ la şapte ani de la apariţia „Iniţiativei de la Viena“: Principalele bănci străine şi-au redus expunerea pe România cu peste 40% în şapte ani

Aproape 70% din liniile de cre­dit rămase sunt cu sca­den­ţa mai mare de un an şi nu există clauză de ram­bur­sare anticipată.

Cea mai mare expunere pe România o au în continuare băncile din Austria, urmate de Grecia, Franţa (Société Générale), Italia şi Olanda.

România a scăpat de pericolul unor re­tra­geri dezordonate ale finanţărilor bancare pe parcursul ultimilor ani, însă tendinţa de re­ducere a expunerilor este evidentă, iar pro­centul ajustării a devenit consistent.

În primăvara anului 2009, BNR şi Fondul Monetar Internaţional, alături de BERD, BEI, Comisia Europeană au nego­ciat angajamentul supranumit „Iniţia­tiva de la Viena“ cu nouă grupuri financiare străine, care au o prezenţă semnificativă pe plan lo­cal, privind menţinerea expunerii pe Ro­mâ­nia. Prin acest acord grupurile-mamă ale principalelor nouă bănci cu capital străin - Erste Bank, Raiffeisen, Eurobank EFG, National Bank of Greece, UniCredit Group, Société Générale, Alpha Bank, Volksbank International şi Piraeus Bank - se angajaseră să menţină nivelul expunerii pe piaţa ro­mâ­nească la nivelul din martie 2009 şi al ratei de solvabilitate a sucursalelor peste 10%. Cu toate că primul acord de la Viena a fost de tipul „gentlemen’s agreement“, România şi alte ţări din zonă au rămas protejate de riscul unor retrageri masive de capital. Acordul a expirat în primăvara lui 2011, însă nu a produs niciun şoc imediat la nivelul expunerilor, ba dimpotrivă, însă treptat din a doua jumătate a lui 2011 s-a conturat din ce în ce mai vizibil faimosul „deleveraging“.

Seismele care au zdruncinat zona euro, cu tot cu prevestirile catastrofice privind colapsul monedei unice, au presat băncile occidentale să-şi ajusteze drastic expunerile pe regiune şi să facă delimitări din ce în ce mai dure între ţări în funcţie de anumite conjuncturi. Totodată, băncile-mamă au fost presate în ultimii ani să-şi reducă expunerile în contextul cerinţelor de capital din ce în ce mai severe. De cealaltă parte, situaţia nu foarte stabilă din România în anii de criză, generată de episoa­de de tensiuni politi­ce interne şi de mo­dul în care a fost tra­tată criza de către deci­denţii de politici econo­mice, a oferit argumente su­pli­mentare pentru retrageri de finanţări. În plus, pro­cesul de dezintermediere a avut o tendinţă ascendentă accentuată inclusiv ca urmare a absenţei cererii eligibile de credite în valută în România şi a creşterii economisirii interne.

Băncile cu capital elen au rămas o sursă de vul­nerabilitate pen­tru piaţa locală, ex­pu­nerea grecilor fiind în scădere continuă. Trendul de di­mi­nuare a ex­punerilor în ca­zul băncilor cu capital gre­cesc s-a accentuat în­ce­pând cu anul 2011. Practic, amploarea scă­derii totale a ex­punerilor a fost influenţată în principal de procesul de dezinter­me­diere înregistrat în cazul băn­cilor cu acţionariat grecesc.

La nivelul băncilor cu acţionariat austriac şi a celorlalte bănci reducerea expu­nerilor a fost mai temperată.

În primii ani de criză acordurile succe­sive încheiate de România cu FMI şi pro­iectul Vienna Initiative ţintit tocmai în direcţia prevenirii unui fenomen brusc şi dezor­donat de reducere a expunerii băncilor străi­ne au reuşit să menţină mult timp stocul de finanţare externă în jur de 20 mld. euro.

Finanţarea de la băncile-mamă a fost vitală pentru subsidiarele locale în anii de boom economic. Scăderea expunerii a devenit cu atât mai îngrijorătoare cu cât mul­te sucursale de bănci străine au apelat într-o proporţie semnificativă la resurse ex­terne. Subsidiarele băncilor europene în Europa de Est, inclusiv România, s-au bazat în mare măsură pe liniile de credit de la gru­purile-mamă pentru a finanţa creditarea, fapt demonstrat de raportul ridicat dintre credite şi depozite din mai multe ţări.

Unele bănci au ajuns să dea credite de două-trei ori peste nivelul depozitelor atrase.

O influenţă asupra reducerii expunerilor a venit şi de la stingerea liniilor de finanţare externe în cazul Volksbank, în urma preluării de către Banca Transilvania. Banca Transilvania a plătit pentru achiziţia Volksbank România în total 711 mil. euro, din care 81 mil. euro pentru capitalul băncii şi 630 mil. euro în rambursarea unor linii de rambursare acordate de către acţionarii Volksbank băncii din România.

Retragerile de finanţări externe au fost compensate în unele cazuri cu majorări ale capitalurilor subsidiarelor locale. În acelaşi timp, o parte din finanţările de la băncile-mamă au fost „înlocuite“ cu linii de credit de la instituţii financiare internaţionale, precum Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare sau IFC - divizia de investiţii a Băncii Mondiale.

În condiţiile în care au pierdut o parte din liniile de finanţare de la băncile-mamă - linii care în perioada de boom economic au reprezentat principalul motor de creştere a creditării - , băncile prezente în România s-au bazat mai mult în ultimii ani pe sursele de finanţare locale. Pentru majoritatea instituţiilor de credit care operează în România, depozitele autohtone au devenit sursă importantă de finanţare.

Economiile plasate de populaţie şi companii la bânci sunt în continuare mai mari decât volumul creditelor acordate, raportul credite/depozite ajungând la sfârşitul primului trimestru din 2016 la circa 87%, ceea ce indică faptul că există potenţial de creditare, potrivit datelor anunţate de banca centrală. Raportul credite/depozite a devenit subunitar în România în vara anului 2014, pentru prima dată din 2007. Iar până în martie 2016 creditele nu au reuşit să depăşească depozitele.