Piaţa asigurărilor din România trece printr-o perioadă de redefinire structurală, începută la nivel legislativ încă din anul 2014. Finalizarea acestui proces complex va crea premisele realizării unei noi infrastructuri a pieţei asigurărilor, bazată pe 3 piloni: Legea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi proiectele legii „Solvabilitate II“ şi al legii privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor.
Noile reglementări vor aduce schimbări consistente ale modului de organizare şi desfăşurare a activităţii societăţilor de asigurare, incluzând abordări diferite din perspectiva profilului de risc, a structurii de finanţare, a implementării guvernanţei corporative şi controlului proceselor, aliniind astfel această piaţă la standardele pieţelor financiare moderne.
Experienţa crizei financiare şi modul în care a fost administrată au condus la necesitatea schimbării filozofiei de supraveghere a pieţelor financiare, inclusiv prin identificarea unor noi instrumente necesare evitării periclitării stabilităţii financiare.
Aplicarea cu prioritate a procedurii „bail-in“ în detrimentul soluţiei „bail-out“, utilizată până de curând în sistemul bancar şi fundamentată pe argumentul „too big to fail“, poate deveni o abordare viabilă pentru întreaga piaţă financiară, inclusiv pentru piaţa asigurărilor din perspectiva evitării injecţiilor de capital provenite din sectorul public în companii a căror sănătate financiară este precară.
În contextul acestei stări de turbulenţă economico-financiară, a devenit iminentă necesitatea îmbunătăţirii mecanismelor de prevenţie ale autorităţilor de supraveghere în vederea administrării situaţiilor de dificultate financiară ale entităilor supravegheate, astfel încât să se creeze premisele redresării acestora, sau lichidării ordonate cu scopul evitării afectării fondurilor publice.
Această abordare va pune accentul pe salvarea părţilor viabile ale businessului, cu efecte benefice asupra consumatorilor, asupra stabilităţii financiare şi a economiei în general.
Noutatea constă în legiferarea şi operaţionalizarea instrumentelor de prevenţie şi intervenţie ale autorităţii de rezoluţie (ASF), care odată primind aceste competenţe şi responsabilităţi va solicita/impune iniţial planurile de redresare, construite pe baza unor scenarii de criză, astfel încât, în cazul unor situaţii reale, asigurătorii să aibă capacitatea de a reacţiona rapid, eficient şi cu pierderi cât mai reduse.
Strategia de business a asigurătorilor va trebui să se raporteze la planurile de redresare, devenind mai prudentă, dar în acelaşi timp sustenabilă pe termen lung, astfel societăţile devenind rezistente la condiţii adverse de piaţă.
În cadrul aplicării procedurii de redresare, ca etapă ex-ante intervenţiei timpurii, se are în vedere atât eliminarea unor deficienţe în activitatea desfăşurată, cât şi evitarea deteriorării situaţiei financiare.
Autoritatea de rezoluţie are posibilitatea de a interveni activ prin măsuri de reducere a profilului de risc al asigurătorului, de aplicare a măsurilor de recapitalizare, de revizuire a strategiei şi structurii acestuia, urmate de măsuri de intervenţie timpurie.
Măsurile ce pot fi adoptate în cadrul procedurii de rezoluţie şi instrumentele aplicabile trebuie să răspundă obiectivelor rezoluţiei, şi anume: protejarea creditorilor de asigurări, minimizarea impactului asupra fondurilor de protecţie, evitarea efectelor negative semnificative asupra stabilităţii financiare a pieţei de asigurări, menţinerea funcţiilor critice.
Implementarea măsurilor de rezoluţie va avea un impact semnificativ asupra acţionarilor, activelor, drepturilor şi obligaţiilor creditorilor, cu excepţia creditorilor de asigurări, şi, nu în ultimă instanţă, asupra stabilităţii financiare în ansamblu, creând premisele prevenirii sau atenuării apariţiei riscului sistemic.
Cornel Coca Constantinescu este prim-vicepreşedinte al ASF
