Una dintre premisele funcţionării corecte a pieţelor, în vederea inovaţiei, este concurenţa corectă şi preţuri care să exprime nevoi în raport cu resursele disponibile. În momentul în care există dereglări în piaţă, se poate ajuneg la eşecuri în lanţ, precum recenta subutilizare masivă a resurselor, susţine Daniel Dăianu, membru în CA BNR, într-o opinie.
Dăianu aminteşte că, pentru competiţie corectă, este nevoie ca firmele cu probleme, care nu fac profit în mod sistematic sau care nu se pot redresa, să iasă de pe piaţă şi să facă loc altor firme. Firme cu mari probleme exista in economia românească, companii care încă reuşesc într-un fel sau altul să supravieţuiască.
”Exista firme ce produc valoare, dar nu sunt profitabile si care au nevoie de restructurare majoră. Exista firma mari care au profituri suprinzator de mici de ani buni, unele din ele este de presupus ca folosesc “optimizari fiscale” pentru a plati cat mai putin fiscului. Exista companii mentinute pe linia de plutire cu bani adusi de actionari. De ce accepta actionarii sa efectueze “transfuzii” de resurse, sa-si salveze firmele an dupa an? Intrucat nu se poate crede ca avem de-a face cu samariteni; o explicatie plauzibila este ca au loc alterari contabile care sa ocoleasca fiscul. Atat timp cat actionarii aduc bani de acasa pentru a salva firme proprii, unii ar putea zice ca este in regula, desi pare un comportament irational. Ramane intrebarea privind functionarea pietelor, regimul de constrangeri bugetare, daca se poate tolera o astfel de situatie de cei (Consiliul Concurentei, ANAF/MFP, autoritati de reglementare si supraveghere, etc) care trebuie sa vegheze la buna conduita in afaceri. Cum semnala Reuters recent, Romania, alaturi de Bulgaria si Croatia, se afla la coada intre statele din UE in privinta intarzierilor la onorarea obligatiilor de plata in relatiile dintre firme”, spune Daniel Dăianu.
El susţine că, firme precum cele mentionate mai sus, altereaza competitia, contribuie la alocarea mai putin buna a resurselor, inseamna extragere de rente necuvenite si evaziune fiscala, incetinesc progresul tehnic, impiedica in larga masura dezvoltarea afacerilor bune. Asemenea intreprinderi diminueaza atat eficienta alocativa (la nivelul economiei), cat si pe cea la nivelul firmei.
Vedeţi mai jos opinia integrală:
Pentru o functionare buna a pietelor, pentru inovatie, este nevoie de concurenta corecta si de preturi care sa exprime nevoi in raport cu resurse disponibile. Drept este ca pietele au miopii ce pot conduce la esecuri in lant; este si situatia cu subutilizare masiva a resurselor –ce a fost examinata de Keynes in special. Competitia corecta presupune ca firmele ce nu fac profit in mod sistematic, sau care nu se pot redresa, sa iasa de pe piata; iesirea, “’exit-ul” de pe piata poate fi insotit de intrarea (entry) pe piata a altor firme. Competitia intruchipeaza spiritul intreprinzator, care sta la originea inovatiei (exceptand idei ca simple “accidente”, programe finantate de guverne din ratiuni de securitate, strategice). Criza financiara si economica din ultimul deceniu permite analogii privind fenomenul “constrangerilor bugetare slabe” si impactul asupra performantelor economice.
Constrangeri bugetare “slabe”
In sistemul de comanda (cu dirijare centralizata a resurselor) iesirea din viata economica era un fenomen nu dictat de piata, in conditiile in care preturile erau stabilite centralizat si nu exprimau raritatea resurselor in raport cu cererea (ca nivel si ca structura cum ar fi fost revelate de piata). Cum arata Janos Kornai (Economics of Shortage, 1980), sistemul genera penurie (shortages) in mod endemic. Penuria exprima o foame imanenta si nelimitata pentru resurse. In plus, inoperabilitatea indicatorilor de eficienta era ilustrata de slaba relatie intre rezultate (venituri) si cheltuieli –o expresie a “constrangerilor bugetare slabe” (soft budget constraints). Foamea de resurse contribuia la ineficienta, la productie calitativ inferioara; este o experienta traita in Romania. In Ungaria si Polonia, unde au fost incercate reforme de piata inainte de 1989, lucrurile au fost atenuate.
Odata cu trecerea la economia de piata, schimbarea radicala de preturi relative si intarirea constrangerilor bugetare a aratat, fie si partial, ce firme se pot adapta si care nu la noul context, la rigorile pietelor. Magnitudinea schimbarii necesare in alocarea si utilizarea resurselor si capacitatea limitata de adaptare a multor intreprinderi a provocat o mare tensiune, “ïncordare structurala” in sistem. Aici gasim o explicatie pentru aparitia arieratelor (intarzieri de plata) ca sindrom, ca pseudo-moneda, ca anti-corpi la socuri puternice ( vezi si studiul meu “Inter-enterprise arrears in post-command economy”, IMF Working Paper,1994). In timpul “’recesiunii transfomationale” dupa 1989, arieratele au explodat. In economiile ce au reusit o realocare mai usoara a resurselor, arieratele au scazut ca intensitate; unde a existat o mostenire mai apasatoare, cu intreprinderi mari si imobilizari vaste de resurse, arieratele au persistat ca volum mare si au gripat sistemul; unele firme au functionat cu “valoare adaugata negativa”ani de zile –temeiul de a le tine pe linia de plutire fiind legata de considerente sociale (imposibilitatea de a oferi locuri de munca alternativa).
In sistemele de comanda, “constrangerile bugetare slabe” sunt o trasatura structurala. Slabirea constarngerilor bugetare poate apare insa si in economii de piata mature, in perioade de recesiune mai ales, sau cand se produc socuri mari –precum intr-o criza adanca. S-a vorbit despre intreprinderi si banci “’zombie”’ in criza din anii 90’in Japonia; s-a vazut legatura intre industria financiara si firme non-financiare in conditiile in care banci aveau expunere considerabila fata de entitati care nu mai puteau onora obligatii de plata. Si s-a vazut ca un numar mare de firme ineficiente inrautateste alocarea resurselor si dinamica productivitatii.
Criza financiara izbucnita in 2008 reveleaza o slabire a constrangerilor bugetare si o incetinire a procesului de exit si entry pe piata. Explicatia este legata de dificultati de realocare a resurselor in conditii de crestere economica lenta, de supraindatorare (debt overhang) si, nota bene, in pofida unui cost al creditului foarte scazut –cand ai prezuma o inclinatie de restructurare superioara tinand cont de costul redus al creditului. In fapt, dobanzi mici usureaza viata companiilor mai putin performante, reduce propesiunea catre restructurare.
La Sintra (Portugalia), in iulie a.c., guvernatorul Bancii Angliei, Mark Carney, a evocat date ce arata ca numarul companiilor tip zombie (pentru care veniturile inainte de impozite/taxe si plata dobanzilor sunt inferioare cheltuielilor cu dobanzile) a crescut in economii avansate dupa 2008 –de la sub 6% la peste 10% din total (in analiza au fost cuprinse companii listate la bursa cu vechime de cel putin 10 ani). Un studiu al OECD publicat in ianuarie 2017 arata ca intre 2008-2013 numarul firmelor zombie a crescut cu intre 3-5% in tari industrializate. Iar o analiza facuta de experti ai Bank of America arata ca cca 9% din firme in Europa abia pot acoperi dobanzile la imprumuturi (nu si principalul). O inferenta priveste efectul unei normalizari a politicii monetare a BCE pentru aceste companii. Sunt intelese deci exhortatii de a stimula reforme structurale, restructurari. De notat ca Banca Reglementelor Internationale pune in relatie mersul politicilor monetare in ultimele doua decenii cu alocarea de resurse (sub-optima) in economia globala, o deformare a ciclului financiar.
Firme cu mari probleme exista in economia romaneasca, desi mai putine (ca fenomen) decat in primul deceniu al tranzitiei; unele firme nu adauga valoare, insa, precum altadata, supravietuiesc din varii motive. Exista firme ce produc valoare, dar nu sunt profitabile si care au nevoie de restructurare majora; din considerente diverse, unele de ordin social, sau din lipsa de resurse financiare, restructurarea este intarziata. Exista firma mari care au profituri suprinzator de mici de ani buni; unele din ele este de presupus ca folosesc “optimizari fiscale” pentru a plati cat mai putin fiscului. Exista companii mentinute pe linia de plutire cu bani adusi de actionari (a se vedea analize ale Directiei de Stabilitate Financiara din BNR). De ce accepta actionarii sa efectueze “transfuzii” de resurse, sa-si salveze firmele an dupa an? Intrucat nu se poate crede ca avem de-a face cu samariteni; o explicatie plauzibila este ca au loc alterari contabile care sa ocoleasca fiscul. Atat timp cat actionarii aduc bani de acasa pentru a salva firme proprii, unii ar putea zice ca este in regula, desi pare un comportament irational. Ramane intrebarea privind functionarea pietelor, regimul de constrangeri bugetare, daca se poate tolera o astfel de situatie de cei (Consiliul Concurentei, ANAF/MFP, autoritati de reglementare si supraveghere, etc) care trebuie sa vegheze la buna conduita in afaceri. Cum semnala Reuters recent, Romania, alaturi de Bulgaria si Croatia, se afla la coada intre statele din UE in privinta intarzierilor la onorarea obligatiilor de plata in relatiile dintre firme.
Companii ca cele mentionate mai sus altereaza competitia, contribuie la alocarea mai putin buna a resurselor, inseamna extragere de rente necuvenite si evaziune fiscala, incetinesc progresul tehnic, impiedica in larga masura dezvoltarea afacerilor bune. Asemenea intreprinderi diminueaza atat eficienta alocativa (la nivelul economiei), cat si pe cea la nivelul firmei.
Trebuie subliniat ca, in timp ce constrangerile bugetare slabe sunt de natura sistemica, structurala, in economiile de comanda, “constrangeri bugetare tari” (hard) definesc economiile de piata –unde intarea si iesirea de pe piata au loc in mod sistematic. Taria constrangerilor bugetare poate varia insa in economia de piata in raport cu ciclul economic, functionarea institutiilor (ce sunt o explicatie pentru diferente de performanta intre economii). Este de mentionat rolul politicilor economice (inclusiv politici monetare) in acest sens; aceste politici sunt influentate de ceea ce numim riscuri sistemice. Interventia guvernelor, a bancilor centrale de salvare a sistemului financiar, a unor sectoare economice (prin operatiuni de bail out), a unor companii considerate de importanta strategica, poate fi interpretata ca relaxare a constrangerilor bugetare –cand sa cauta un compromis intre rationalitatea dictata de piete la nivel micro cu considerente economice mai ample (ex: fenomeme de hysteresis, miopii ale pietelor, etc).
Nu arareori cei ce trateaza probleme de echilibru macroeconomic subestimeaza relatia intre “’schimbare”/inovatie si starea economiei. Schimbarea, alias dezechilibrul, este normala intr-o economie reala. Mai mult, dezechilibrul este in mod organic indus de competitie, de firme care inoveaza si care modifica “ordinea pe piata”; intrarea pe si iesirea de pe piata exprima starea de dezechilibru ce se reproduce in mod constant (in afara de situatia cand avem de-a face cu “piete captive”). Echilibrul isi pastreaza insa relevanta ca notiune si reper de politica economica. La nivel agregat (macroeconomic) are sens sa discutam despre echilibru, in masura in care deficite externe si bugetare excesive obliga la corectii de amploare; la nivel micro, dezechilibre, cand inseamna venituri inferioare in raport cu resursele disponibile, nu pot fi tolerate la infinit.
In ultimele doua decenii s-a constatat o scadere a dinamicii cresterii productivitatii in lumea industrializata (a se vedea analize ale FMI, OCDE, ale unor banci centrale, lucrari ale lui Robert J. Gordon si ale altor economisti)). Poate fi vazuta drept un paradox o asemenea constatare daca ne gandim la ceea ce este numita o noua revolutie industriala. Dar, aceasta priveste nu atat potentarea muncii, cat mai ales inlocuirea sa prin digitalizare si robotizare; nu putini oameni pot deveni mai performanti, dar daca si mai multi oameni isi pierd locurile de munca (daca ocupatii dispar, indeosebi unde apare robotizare), suna straniu sa vorbim despre castiguri de productivitate in ansamblu. Aceasta este probabil cea mai mare provocare economica, sociala si politica a anilor/deceniilor ce vin din punct de vedere al impactului schimbarii tehnologoce asupra societatii; nu ma refer aici la controversa privind impactul inteligentei artificiale asupra societatii (ex: disputa Elon Musk-Mark Zuckerberg, avertismente ale lui Stephen Hawkins, etc).
Schimbarea tehnologica este de judecat in sens mai apropiat de competitia economica cand face diferenta intre state/economii in ce priveste valoarea adaugata agregata si la nivel sectorial, inserarea in lanturi de productie globale. In UE, din acest punct de vedere, exista diferente majore intre Nord si Sud in zona euro, discrepante intre economiile avansate si cele emergente (din Europa centrala si de Rasarit). Economiile emergente au facut progrese in ultimele doua decenii, dar sunt amenintate de “capcana venitului mediu”’ (middle income trap) –care semnifica capacitate limitata de a concura cu economii ce beneficiaza de costuri ale fortei de munca competitive si care dovedesc forta de inovare (precum tari din Asia). Economiile emergente europene sufera si de un exod de forta de munca care le afecteaza potentialul de dezvoltare. In schimb, Germania are o capacitate de inovare iesita din comun datorita tesutului social si economic, fortei industriale (inclusiv la nivelul companiilor mici si mijlocii/Mittelstandbetriebe) si sistemului educational. Dar modelul german este greu de clonat. Uniunea Europeana are nevoie de mai multa inovatie pentru a raspunde la provocarile anilor ce vin, nu in cele din urma si din considerente de ordin demografic. Iar zona euro are nevoie de reforma modului de functionare.
Romania, alte state din “Noua Europa”, au de dezvoltat capacitatea de a inova; trebuie sa fie ’ingrijit” mediul de afaceri sanatos, sa fie incurajat spritiul intreprinzator , sa fie alocate mai multe resurse pentru educatie (inclusiv cea vocationala), pentru cercetare si dezvoltare. Trebuie totodata sa fie aparata concurenta loiala, combatuta evaziunea fiscala (si tax avoidance), sa fie marita productia de bunuri publice ce ajuta mediul de afaceri.
Echilibrele macroeconomice trebuie sa fie protejate, ca si stabilitatea financiara. Dar o economie nu poate merge inainte fara spirit intreprinzator, fara inovatie ce aduce castiguri de competitivitate. Inovatia, ca forta “dezechilibratoare” pozitiva, este de incurajat. Ceea ce se intampla in industria IT in Romania este mai mult decat notabil si ajuta economia in ansamblu. Campania de sprijinire a start-up-urilor este de salutat. Dar nu este suficient; avem nevoie de un mediu de afaceri care sa investeasca mai mult si care sa fie mai putin preocupat de obtinerea de rente. Este de examinat rolul companiilor internationale in angrenarea economiei romanesti in lanturi cu valoare adaugata mai inalta.
PS. Economia vazuta prin prisma inovatiei, a dezechilibrului, datoreaza mult Scolii Austriece (von Mises, Schumpeter, Hayek, Kirzner, Rothbard, etc). Janos Kornai, un decan al economistilor est-europeni (cu o lucrare cu titlu sugestiv, “Anti-equilibrium) poate fi asezat in galeria economistilor care elogiaza rolul inovatiei, al spiritului intreprinzator.
