Bănci și Asigurări

Eugen Rădulescu, BNR: Dacă în 1991 minerii ar fi venit şi la Banca Naţională, România ar fi avut accesul interzis pe pieţele financiare timp de 10 ani. Ar fi fost dramatic

30 de ani de sistem bancar în România

 Eugen Rădulescu, BNR: Dacă în 1991 minerii ar fi...

Autor: Cristian Hostiuc

27.11.2020, 00:07 17436

♦ Unul dintre cei mai longevivi directori ai Băncii Naţionale vorbeşte despre momentele critice prin care a trecut România, în special în  anii ‘90 când politica monetară a trebuit să acomodeze politicile guvernului care finanţau întreprinderile de stat, dar banii se duceau într-o gaură neagră ♦ În anii 2000 principala problemă a venit din intrările masive de valută care au dus la aprecierea total nesustenabilă a leului.

În decembrie 1990, Eugen Rădulescu, care avea 32 de ani şi era cercetător la Institutul de Finanţe, Preţuri şi Circulaţie Monetară al Ministerului de Finanţe, care avea sediul în BNR, dar clădirea din Doamnei, a fost chemat de Emil-Iota Ghizari, proaspăt numit prim-viceguvernator al BNR, să vină la Banca Naţională pentru a se ocupa de politica monetară, un domeniu despre care nu ştia nimic şi nici nu ştia ce-l aşteaptă.

„Era un proiect absolut fabulos de a transforma o ţară în care banca centrală joacă un rol central. Am vorbit cu Emil, noi doi lucrând la Institutul de Finanţe, şi el a zis că par cel mai calificat pentru acest nou domeniu. Iar faptul că nu ştiam nimic nu era un pasiv, ci mai degrabă un activ, pentru că trebuia să facem ceva de la zero, fără balastul trecutului“, spune Eugen Rădulescu într-o discuţie cu ZF pe tema celor 30 de ani de sistem bancar în România.

Până în decembrie 1990 nu se intersectase cu Mugur Isărescu, cel care preluase poziţia de guvernator al BNR. Isărescu venise la BNR de la Institutul de Economie Mondială, care avea sediul la Piaţa Universităţii.

Prima interacţiune cu guvernatorul Isărescu a fost când a chemat noii directori în sala de consiliu a BNR, celebra sală din Lipscani, care este aproape intactă de peste 150 de ani.

„Când am intrat acolo şi am văzut acea sală, am rămas fără cuvinte, nu credeam că poate să existe aşa ceva.“

Rădulescu a preluat politica monetară din poziţia de director-adjunct, pe poziţia de director general nu era nimeni, dar problema era că „situaţia era dramatică“, economia se prăbuşise, rezerva valutară de 2 miliarde de dolari fusese deja cheltuită pe importuri, cei care au preluat puterea voiau să ţină toate întreprinderile de stat, lumea era în stradă şi cerea o viaţă mai bună. Iar de o politică monetară cum exista la băncile centrale din Occident nici nu se punea problema.

„Nici nu ştiam cum să măsurăm masa monetară. Ştiam că avem un exces de masă monetară, venit din perioada comunistă, aveam foarte mulţi bani pe piaţă pentru care nu exista niciun fel de acoperire. Nişte calcule, foarte aproximative, ne spuneau că aveam de 3 ori mai mulţi bani decât mărfuri, iar refacerea echilibrului se putea realiza fie prin triplarea preţurilor, fie prin majorarea producţiei de trei ori.“

În regimul anterior preţurile fuseseră ţinute sub control aşa că nu exista inflaţie, deşi cantitatea de bani nu avea acoperire în produse şi servicii.

„Inflaţia se putea calcula nu prin creşterea preţurilor, ci prin lungimea cozilor la care stăteau oamenii.“

După ‘90, noul regim a printat în continuare bani pentru a ţine în viaţă economia şi întreprinderile de stat, dar care se prăbuşeau de la o lună la alta. Plus că noua putere a început să plătească celebrele părţi sociale cu bani, dar bani care nu aveau nimic în spate. În aceste condiţii, era doar o chestiune de timp până când inflaţia va exploda.

Banca Naţională de abia se năştea, iar în literatura economică de specialitate nu găseam ceva care să ne arate ce să facem cu politica monetară în condiţiile în care operam.

Am avut ajutor de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană şi de la alte bănci centrale, care au început să ne înveţe cum să facem emisiune monetară, cum să o măsurăm şi cum să o controlăm, spune Rădulescu.

„Aşa, ca o istorie, noi nu aveam nici calculator, calculele le făceam de mână şi le introduceam într-un fel de laptop al unui norvegian, Ralf Danielson. Când am primit primul 286 era cât pe ce să pierdem datele din laptopul norvegianului.“

Modelul de operare al BNR era să dea credite celor patru bănci de atunci prin operaţiuni de refinanţare.

BNR pur şi simplu finanţa economia.

„Şi acum ţin minte când premierul Văcăroiu m-a chemat la Palatul Victoria ca să dăm bani, prin interemediul Băncii Agricole, pentru campania agricolă de primăvară“, spune Rădulescu.

Problema era că ce finanţa BNR se multiplica apoi de 3 ori şi făceam inflaţie. Atunci, ca să controlăm mai bine masa monetară, am introdus pentru prima dată rezerva minimă obligatorie, a adăugat el.


Privatizarea BCR:

Preţul obţinut a fost absolut fabulos, şi dacă mai stăteam doi ani, nu-l mai primeam niciodată. Problema la BCR a fost că Erste era o bancă de retail, iar BCR era o bancă corporate, iar schimbarea de strategie a durat extrem de mult. Acum BCR este o bancă de retail, dar din păcate a pierdut teren pe corporate.


Primii ani au fost un eşec din perspectiva controlului inflaţiei - în 1993 inflaţia a fost de 300% -, a creşterii cursului valutar, care pe piaţa neagră era mult mai mare decât cel oficial. Guvernul vroia să controleze această creştere a cursului valutar şi era doar o chestiune de timp până când el exploda.

În timp ce Polonia începuse procesul de restructurare economică, guvernul Văcăroiu vroia să ţină în viaţă marile întreprinderi de stat, aşa că pompa bani în ele, bani care se duceau într-o gaură neagră pentru că acele întreprinderi nu erau restructurate. Dar erau devalizate. De privatizarea şi vânzarea întreprinderilor de stat nici nu se punea problema, pentru că principalul slogan era „Noi nu ne vindem ţara“.

BNR a încercat de mai multe ori să stabilizeze inflaţia şi creşterea cursului valutar leu/dolar, dar mai toate politicile au fost un eşec. BNR încerca să scadă inflaţia mai întâi prin creşterea dobânzilor la lei, deprecierea monedei naţionale, dar aceste politici nu erau deloc înţelese, pentru că majoritatea economiştilor era din regimul trecut.

Îmi amintesc de primul moment critic pe care l-am trăit, în timpul mineriadei din 1991. În timp ce Miron Cosma era la Palatul Victoria, noi la BNR aveam discuţii cu FMI şi Banca Mondială privind necesarul de finanţare  externă al României. FMI vroia să ne dea bani pentru că îndeplinisem criteriile, dar Banca Mondială nu. Atmosfera din ţară era extrem de tensionată, iar într-o pauză, unul dintre reprezentanţii Băncii Mondiale mi-a spus că pentru acest atac asupra guvernului, României i se va închide accesul la finanţare externă timp de un an. Şi aşa a fost. Şi a adăugat că dacă minerii ar fi venit la Banca Naţională ar fi fost şi mai rău, pentru că României i s-ar fi interzis 10 ani accesul pe pieţele externe, a spus Rădulescu. Iarna dintre 1991 şi 1992 a fost extrem de dramatică pentru că valuta pe care o mai aveam nu ne ajungea nici pentru un vapor de păcură, care costa 40 de milioane de dolari.  

În 1994, BNR a încercat să dea drumul la o piaţă valutară unde să participe băncile, ceea ce a fost un proces extrem de dificil. La început tranzacţiile valutare au fost de 500.000 de dolari pe zi, iar FMI ne-a spus că trebuie să ajungem la 2 milioane de dolari pe zi. Când mă gândesc că astăzi avem aproape 2 miliarde de euro pe zi tranzacţii valutare, realizez ce mare este progresul pe care l-a făcut România, menţionează Rădulescu.

La finalul lui 1996 a fost prima schimbare de regim, un nou preşedinte, o nouă coaliţie guvernamentală şi un nou premier.


Falimentul Bancorex:

Orice s-ar spune, Bancorex era în faliment, iar acest lucru a venit din cauza finanţării pe care o acordase statului, dar şi din cauza creditelor acordate grupurilor private, de exemplu Păunescu, care nu s-au mai întors. Bancorex a fost salvată pentru că partea bună a fost preluată de BCR. Eu nu ştiu dacă statul ar fi pompat 2 miliarde de euro în Bancorex ar fi avut vreun rezultat.


BNR şi guvernul discutau un nou program cu FMI, dar una dintre condiţii era ca piaţa să fie liberă, preţurile să nu mai fie controlate, procesul de restructurare sau de închidere a întreprinderilor de stat să fie realizat. Primul şoc a fost liberalizarea cursului valutar, care în martie 1997 a fost lăsat liber, iar de la 4.000-5.000 de lei pentru un dolar a urcat la 11.000 de lei pentru un dolar, pentru ca apoi să coboare la 7.000-8.000 de lei pentru un dolar.

„Nu ştiam cât o să crească cursul, dar speram ca după atingerea unui maxim să scadă şi să se stabilizeze undeva astfel încât să atingem un echilibru. A fost un over shooting aşa cum scrie la carte, iar de atunci, din martie 1997, piaţa valutară a fost mereu funcţională, o situaţie pe care o avem şi astăzi .“

Din 1997 volumul de tranzacţii a crescut constant pe piaţa valutară, ceea ce a arătat că economia începea să funcţioneze.

Din toamna lui 1998 şi în 1999 situaţia economică s-a înrăutăţit din cauza crizei din Asia şi a crizei din Rusia, ceea ce s-a transmis şi în România. În 1998/1999 am fost la un pas să intrăm în încetare de plăţi pentru că nu aveam finanţare externă, iar la scadenţă ajungeau nişte împrumuturi luate anterior. Pe acest fond au fost şi discuţiile de la FMI legate de împărţirea poverii, o nouă politică pe care vroia să o promoveze Fondul pentru ca şi finanţatorii privaţi să plătească un preţ atunci când o ţară intră în dificultate.

Înainte ca FMI să finanţeze România, a cerut Guvernului şi Băncii Naţionale să ia bani de la creditori privaţi, care aveau un cost imens.

„Noi discutam cu o bancă privată care voia să ne împrumute, dar la o marjă de 8% peste obligaţiunile germane. Când a venit politica FMI de împărţire a poverii, ne-a cerut 11% peste obligaţiunile germane“, a menţionat Rădulescu.

Lipsa de valută a fost o constantă a României în anii ‘90, mai ales că toate împrumuturile se duceau într-o economie de stat total nerestructurată.

Rădulescu aduce în discuţie un episod din 1997, când premierul Ciorbea a început restructurarea industriei de minerit, un proces extrem de criticat, şi pentru care CDR a plătit cu votul politic.  

De la 40.000 de mineri, am ajuns la 20.000 de mineri. Dar ce s-a întâmplat? Producţia de cărbune a crescut, deci a fost un exemplu legat de faptul că marile întreprinderi de stat aveau prea mulţi oameni.


Cum a fost ca preşedinte al Băncii Agricole şi CEC Bank?

Deşi Eugen Rădulescu este văzut mai mult ca reprezentant al Băncii Naţionale, el a fost şi preşedinte al Băncii Agricole şi al CEC Bank. „La Banca Agricolă am fost între 1999-2001 şi am reuşit să stopez pierderile şi să asigur privatizarea şi vânzarea băncii către Raiffeisen Bank. Şi acum îmi amintesc că nu am aprobat un plasament la SOV Invest, ceea ce mi-a atras multe probleme. În schimb, am creditat grupul fraţilor Micula, care şi-au plătit toţi banii.“

Din 2005 până în 2007 Eugen Rădulescu a fost preşedinte al CEC Bank: „CEC Bank lua foc, pentru că intra foarte multă valută în ţară, iar BNR începuse să reducă dobânzile, iar CEC avea cea mai mare parte a portofoliului în titluri de stat, ceea ce însemna venituri mai mici. Banca era total nerestructurată, iar calculele se făceau de mână“.


Un alt moment a fost perioada 1999-2000, când premierul Isărescu a luat alte măsuri de restructurare care s-au văzut ulterior, după anul 2000, când economia a început să crească din nou, dar de data asta pe o bază sănătoasă.  

În ciuda situaţiei dificile din anii ‘90, când politica monetară nu a fost un succes mai mult din cauze politice, Rădulescu spune că România a reuşit să evite o hiperinflaţie, aşa cum a avut Bulgaria.

„Noi am putut să trecem prin toţi acei ani fără hiperinflaţie, şi chiar am reuşit să scădem inflaţia, de la 295% în 1993. După 2000 România nu s-a mai confruntat cu o inflaţie mare, care a a început treptat să se reducă.“

După 2000 foarte mutle lucruri s-au îmbunătăţit în România, au intrat investiţii străine, sistemul bancar a fost curăţat şi privatizat, iar acceptarea în NATO şi intrarea în Uniunea Europeană a schimbat foarte multe lucruri.

Pentru prima dată, România s-a confruntat cu intrări masive de valută prin investiţii străine, ceea ce a dus la apariţia unui nou dezechilibru, care s-a văzut în criza din 2008.

După 2000 BNR a trecut la un proces de ţintire a inflaţiei astfel încât România să poată să intre în Uniunea Europeană cu o rată a inflaţiei de o singură cifră.

Dacă în deceniul ‘90 intrările de valută fuseseră de 10 miliarde de euro, în perioada 2005-2008, în fiecare an intrau 10 miliarde de euro, ceea ce a dus la aprecierea nesustenabilă a cursului valutar, care de la 3,4 lei pentru un euro, a scăzut la 3,1 lei pentru un euro.

„Valul intrărilor de valută a fost prea mare. Nu te puteai lupta cu aşa ceva. Noi cumpăram o cantitate foarte mare de valută, iar apoi trebuia să sterilizăm excesul de lei din piaţă. Nu puteam să aducem restricţii pentru că ne pregăteam pentru liberalizarea contului curent, o condiţie pentru intrarea în Uniunea Europeană. Am majorat rezerva minimă obligatorie la lei la 60%, dar tot nu puteam să încetinim creditarea“, spune Rădulescu.

Diferenţialul dintre dobânzile la lei şi dobânzile la euro sau la franci elveţieni era foarte mare, aşa că populaţia şi companiile preferau să se împrumute în valută.

Nu puteam reduce dobânda la lei la nivelul celei de la euro, pentru că noi trebuia să reducem inflaţia, menţionează Rădulescu.


Cum a rezistat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, 30 de ani?

Guvernatorul este un om echilibrat şi a ţinut barca să nu se scufunde. A reuşit un echilibru între politica monetară şi politica economică a guvernului fără să subordoneze Banca Naţională guvernului. Plus că ne-a băgat în Uniunea Europeană atunci când a fost prim-ministru. Atunci, în 1999/2000 s-a luat decizia ca în 2007 să intrăm în UE. Din toate crizele el ne-a scos.


De asemenea, nici valul creditării nu putea fi oprit pentru că era pentru prima dată când populaţia avea acces la credite, şi mai ales la credite imobiliare pentru achiziţia de apartamente.

Doar Cehia a reuşit să se descurce mai bine cu intrările de valută din investiţii străine, dar banca centrală a trebuit să accepte pierderi foarte mari, de câteva procente din PIB. Au putut să facă acest lucru pentru că aveau excedent bugetar, menţionează Rădulescu.

Toată lumea credea că putem creşte cu câte 20% pe an şi nu ne vom opri niciodată, menţionează Rădulescu. Chiar şi când am înregistrat explozia preţurilor la imobiliare, tot exista o diferenţă faţă de celelalte ţări din Europa şi ni se părea că preţurile sunt mici.

În 2008 a venit criza, care a prins România într-o poziţie extrem de vulnerabilă, cu un deficit comercial imens, pentru că importurile explodaseră, cu un deficit de cont curent de aproape 15% din PIB, cu o creştere a numărului de bugetari în timpul guvernării Tăriceanu, plus o creştere a pensiilor cu 46% în noiembrie 2008, când începuse criza din America.

Toată finanţarea care intra în România dispăruse peste noapte, iar băncile erau expuse pe valută, având în vedere că 70% din credite fuseseră date în euro, dolari sau franci elveţieni.

Cu spatele la zid, BNR a strâns politica monetară, a ţinut cursul valutar atât cât a putut, iar guvernul s-a împrumutat de la FMI şi Banca Mondială cu 20 de miliarde de euro pentru ca economia să nu se prăbuşească.

Nu aveam altă soluţie, a menţionat el. Dezechilibrele erau foarte mari, banii din privatizarea pentru BCR s-au dus în Buget care au finanţat importuri în loc să meargă în investiţii adevărate.  

Toată lumea spune de guvernarea Tăriceanu cât de performantă a fost şi cât de rea a fost guvernarea Boc. Guvernul Boc a preluat o ţară în pragul colapsului asumându-şi acele măsuri de austeritate fără precedent, spune Rădulescu.

Este adevărat că măsurile trebuiau luate cu 2009, dar era un an cu alegeri prezidenţiale şi nu se putea face acel lucru din punct de vedere politic, a dăugat el.

Pentru România, criza din 2008 a fost extrem de dureroasă, aproape 150.000 de firme au intrat în insolvenţă, iar 700.000 de locuri de muncă au dispărut.

Băncile s-au umplut de credite neperformante, iar la BCR, cea mai mare bancă, se ajunsese la un moment dat ca o treime din credite să fie neperformante, ceea ce a implicat apoi asumarea unor măsuri dure de restructurare şi a unei pierderi de aproape 1 miliard de euro.

România este mai bine pregătită pentru această criză, care este însă de-abia la început, iar acest lucru se va vedea în primul trimestru al anului viitor, menţionează Rădulescu.

Faţă de anii ‘90, criza de acum nici nu se compară, nici politicile monetare. Dacă atunci România seconfrunta cu o inflaţie de 300%, acum inflaţia este 2,45% pe an iar deprecierea cursului nu trece de 2% într-un an cât se deprecia în anii ‘90 într-o zi.

Acum Eugen Rădulescu are pe mână stabilitatea financiară .

 

Eugen Rădulescu, 62 de ani

►Înainte de 1989 - Ministerul Finanţelor

►Decembrie 1990 - Septembrie 1996 - directorul de politică monetară al BNR

►Septembrie 1996-Decembrie 1998 - reprezentantul României la FMI

►Decembrie 1998-Noiembrie 1999 -  directorul de politică monetară şi valutară din BNR

►Noiembrie 1999-Februarie 2001 - preşedintele Băncii Agricole

►2001 - consultant pentru FMI în Afganistan

►2002-2005 - consilier al guvernatorului BNR

►2005-2007 - preşedinte CEC Bank

►2007-2008 - consilier al guvernatorului BNR

►2008-2015 - directorul Direcţiei de Audit din BNR

►2015- în prezent - directorul Direcţiei de Stabilitate Financiară

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO