România trăieşte trimestre de glorie în ceea ce priveşte costul finanţării la lei, dar şi la euro. Dobânda de referinţă la împrumuturile în lei, indicele Robor la 3 luni a scăzut la 0,98% pe an, nivel pe care nimeni nu-l credea posibil vreodată. Nici pe vremea lui Ceauşescu, când dobânzile erau stabilite prin decret, nu a fost o asemenea rată.
Peste Robor se adaugă marja băncii, care diferă de la două puncte procentuale la Prima casă, până la 8-10 puncte procentuale în cazul creditelor de consum sau 10-15 puncte procentuale în cazul cardurilor de credit, asta în cazul persoanelor fizice.
La companii, fiecare negociază cu banca marja de credit, dar ea se situează între 0,75 puncte procentuale peste Robor în cazul firmelor super-bune şi 5 -7 puncte procentuale în cazul firmelor mici şi mijlocii.
De doi ani, odată cu scăderea dobânzilor, creditarea în lei a câştigat puternic teren, ajungând în noiembrie 2015 la 50,9% din totalitatea împrumuturilor acordate în România, faţă de 30% cât era în perioada de boom, atunci când împrumuturile în euro, franci elveţieni şi dolari erau de bază.
BNR şi băncile au deschis sticle de şampanie pentru acest lucru: creditarea în lei a crescut exponenţial şi o înlocuieşte treptat pe cea în euro, dispărând astfel riscul valutar, care a pus la pământ sistemul bancar şi pe cei aproape patru milioane de debitori persoane fizice care au luat în boom credite în franci elveţieni sau euro şi au fost doborâţi de creşterea cursului francului şi a monedei euro. Dintre aceştia, un milion de debitori au devenit neperformanţi şi se luptă cu băncile şi sistemul să salveze ce se mai poate salva. Pe lângă aceşti debitori sunt şi companiile, care au lăsat băncilor credite neperformante de peste 10 miliarde de euro.
Din punctul de vedere al riscului, un credit în lei te scapă de riscul valutar, dar rămâne riscul de dobândă. Acum, în euforia unui indice de finanţare de 1% pe an (Robor), nimeni nu-şi pune problema dobânzii. Bine că am scăpat de riscul valutar.
Dar dobânda la lei nu va rămâne la 1% decenii, aşa cum nici cursul francului elveţian nu a rămas la 2,5 lei, şi nici euro la 3-3,3 lei, cât era în 2006-2007. În doar 2-3 ani din momentul în care cineva a luat un credit în franci sau în euro, lucrurile s-au schimbat dramatic, iar ceea ce atunci părea o afacere bună s-a transformat într-un coşmar.
Cum vor evolua dobânzile la lei? Pentru acest an, majoritatea analiştilor se aşteaptă ca indicele Robor să rămână în jurul a 1% datorită abundenţei de lei din piaţă şi deflaţiei. Dar din 2017 lucrurile se vor schimba, odată ce efectele celor două reduceri de TVA - la alimente şi la celelalte bunuri - se vor disipa şi va reapărea inflaţia, iar plusul de bani care se plimbă liber va fi absorbit de stat şi de continuarea creşterii creditării din acest an.
BNR a adus în discuţie faptul că inflaţia, dacă nu se ia în calcul reducerea TVA, se situează în jurul a 2% pe an, peste dobânda de politică monetară de 1,75%. Scăderea TVA şi creşterea cererii vor mări importurile, care vor veni cu preţuri în creştere ce se vor vedea în preţurile produselor. De asemenea, banii care rămân la populaţie în urma scăderii dobânzilor se duc în consum şi nu în reducerea soldului creditelor, ceea ce va pune o presiune şi mai mare pe cerere. Deja se vede acest lucru, România înregistrând o creştere anuală de consum de peste 8%, cu un plus de 15% în noiembrie. Creşterea consumului va continua şi în acest an, mai ales că bugetul este croit pe creşteri de salarii şi de pensii şi mai puţin pe investiţii.
Euforia de consum şi a costului redus de finanţare din 2016 va dispărea în 2017, când dobânzile la lei vor creşte.
Aşa, la prima vedere nu are niciun impact de la 1% la 2% la nivelul indicelui Robor, parcă nu e nicio problemă. S-or mai găsi câţiva lei în buzunar pentru a acoperi rata. La un credit de consum de 10.000 de lei, cu o marjă de 8 puncte procentuale, dobânda anuală acum este de 900 de lei, adică 75 de lei pe lună. La o dobândă de referinţă de 2%, cu aceeaşi marjă, dobânda anuală se duce la 1.000 de lei, adică 84 de lei pe lună. Ce înseamnă 9 lei în plus pe lună? 12 ţigări mai puţin.
Dar dacă ne ducem la Prima casă (indicele Robor plus 2 puncte procentuale), la un credit de 225.000 de lei (50.000 de euro)? Fără a se lua în calcul alte comisioane, acum o rată lunară la un Robor de 1% pe an, dobândă plus principal, se duce la 900 de lei pe lună. Dacă peste câţiva ani Robor se duce la 3%, rata lunară urcă spre 1.200 de lei, adică o creştere de 30%. Pentru a acoperi această creştere, cel care a luat creditul trebuie să aibă o majorare salarială de 30%, sau să taie din altceva. Adică de la 2.700 de lei net pe lună trebuie să se ducă spre 3.600 de lei în cinci ani. Dacă Robor se duce mai sus, spre 4-5%, salariul trebuie să se ducă spre 4.000 de lei pe lună.
La prima vedere pare fezabil, dar pentru a ajunge la acest lucru economia trebuie să-şi menţină ritmul de creştere de 4% pe an, timp de cinci ani, iar compania unde lucrează debitorul să aibă noroc de vremuri bune.
Dacă citim într-o altă cheie o declaraţie a guvernatorului BNR, Mugur Isărescu privind creşterile de salarii şi sustenabilitatea acestui ritm din ultimii ani, trebuie să refacem calculele. Uitându-se în urmă, guvernatorul se întreba cât poate rezista o economie cu o deflaţie de 2% şi o creştere salarială anuală de 6-7%, fără să se producă dezechilibre care ulterior trebuie corectate brutal. În criză a crescut cursul leu/euro şi s-au tăiat salarii. Cine ştie ce va fi acum? Creşterea dobânzii şi plafonarea salariilor?
Eu sper ca cei care iau credite în lei acum şi totul arată sustenabil ca rambursare cu un Robor de 1% plus marja băncii, să reziste şi la un Robor de 4-5%.
Pentru liniştea sistemului bancar, astfel încât cei care iau credite acum să-şi ramburseze ratele şi peste cinci ani, guvernatorul BNR ar trebui să încurajeze majorarea salariilor din timp, ca să nu apeleze din nou la FMI!
