Nici actualul premier, nici ministrul finanţelor nu trebuie să uite că România va avea nevoie de finanţare internă şi externă, mai ales când va veni criza. Iar banii sunt la băncile străine şi la investitorii lor. În 2018 România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire, în 2019 Erste va aniversa 200 de ani

15 aug 2017 Autor: Cristian Hostiuc

În 2018, România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire. În 2019, grupul austriac Erste, cel mai mare finanţator al economiei româneşti, va sărbători 200 de ani.

La finalul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80, economia lumii s-a confruntat cu două evenimente majore: creşterea preţurilor la petrol şi creşterea dobânzilor la dolari, spre 15%. România a fost lovită în plin şi a ajuns în incapacitate de plată, respectiv la preţurile de atunci nu mai putea să-şi onoreze plata seviciului datoriei externe, rate plus dobânzi. România nu avea suficiente resurse valutare, nici exporturi, nici alte surse de finanţare pentru a-şi onora obligaţiile externe curente.

Pentru cei care nu ştiu, cea mai mare parte din industrializarea României, de după 1950, a fost făcută din datorii externe, de la băncile din Occident şi mai puţin din resurse interne, care lipseau, sau ale fraţilor comunişti, aşa cum am fost învăţaţi.

La începutul anilor ‘80, România a ajuns la datorii externe de 12 miliarde de dolari la un PIB de până în 30 de miliarde de dolari.

Bancherii de pe Wall Street i-au spus lui Nicolae Ceauşescu să nu dea „default“, adică să se declare în incapacitate de plată şi să stopeze plata curentă a datoriei externe, ci să ajungă la o înţelegere pentru restructurarea datoriilor externe, scadenţele să fie prelungite astfel încât să se ajungă la o rată anuală care să poată să fie plătită de către România. Cam cum este acum cu datoriile companiilor.

Ceauşescu a declarat că nu vrea să rămână la mâna bancherilor străini pentru încă mulţi ani, iar România s-a declarat în incapacitate de plată. În acel moment, bancherii străini i-au spus lui Ceauşescu că România nu va mai avea acces pe Wall Street, timp de 15 ani, pentru a obţine finanţare.

Băncile străine au devenit duşmanii poporului, la fel ca multinaţionalele şi capi­talismul, iar Ceauşescu a stors tot din economie, şi din populaţie, pentru a putea plăti datoriile externe. În ciuda retoricii, această decizie a îngenuncheat România din punct de vedere economic, timp de două decenii, anii 80 şi anii 90, pe care îi plătim şi acum prin rămânerea în urmă faţă de polonezi, cehi sau unguri.

Lipsa finanţărilor bancare externe, lipsa investiţiilor străine, lipsa accesului la noua tehnologie, lipsa parteneriatelor strategice cu multinaţionalele lumii au închis economia României, care a rămas mult în urmă.

 De-abia din partea a doua a anilor 90, când s-a schimbat regimul politic de la Bucureşti, optica faţă de intrarea investiţiilor străine, plus deschiderea accesului pe pieţele financiare, economia României a început să îşi mai revină , susţinută de celebrele multinaţionale şi bănci străine.

În ciuda a ceea ce ne place să credem, capitalul naţional era şi pe vremea lui Ceauşescu, este şi acum, prea  slab pentru a susţine economia României.

La finalul anilor 90, mai precis în 1998, în toiul crizei din Rusia, care a dus la retragerea finanţărilor de pe pieţe emergente, inclusiv din România, am ajuns din nou în situaţia în care datoria externă era mai mare decât capacitatea internă de rambursare.

FMI a cerut României să dea „default“ pentru restructurarea datoriilor, ca un exemplu pentru creditorii privaţi, care trebuia şi ei să plătească o parte din criză.

Având în faţă exemplul precedent din anii 80, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, nu a fost de acord cu acest lucru şi a făcut tot posibilul ca România să nu mai intre încă o dată în incapacitate de plată şi să fie pe o listă neagră.

Deutsche Bank, cea mai mare bancă germană, la care a început să se adauge valuta trimisă de românii plecaţi la muncă în străinătate de la începutul anilor 90, au asigurat finanţarea externă a României, astfel încât să nu se ajungă încă o dată la „default“.

România şi-a onorat obligaţiile externe, iar pieţele financiare, unde jocurile sunt făcute de marile bănci ale lumii, au apreciat acest lucru.

Intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană a dus România la un alt nivel, cu un acces mult mai facil, atât la investiţii străine, cât şi la finanţare externă. Dobânzile au scăzut an de an, iar pieţele externe s-au deschis tot mai mult. Acest lucru s-a văzut în creşterea economică, în miliardele de euro care au intrat în economie, şi în final, în creşterea salariilor. Pentru prima dată, începând din 2002, românii au avut acces mai lejer şi la costuri mai reduse la credite de consum, auto şi imobiliare.

Criza care a început în 2008 a prins România în plin boom economic susţinut pe datorie privată şi pe o politică bugetară, unde banii erau aruncaţi în dreapta şi în stânga, unde salariile şi angajările la stat erau la ordinea zilei.

Din toamna lui 2008, când finanţarea externă privată a dispărut, România s-a trezit cu o presiune fantastică pe cursul de schimb, cu o populaţie şi companii româneşti îndatoraţi până peste cap, cu o cădere economică şi cu o gaură mare de finanţare externă, de peste 20 de miliarde de euro, pentru următorii 3 ani.

Pentru a calma lucrurile, România s-a împrumutat la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială, pentru că nu mai putea ridica bani de pe pieţele externe la costuri rezonabile.

 În acelaşi timp s-a încheiat o înţelegere cu băncile străine prezente pe piaţa românească, cunoscută prin Acordul de la Viena, prin care băncile-mamă se obligau să nu îşi retragă finanţările din România şi să susţină necesarul de finanţare al bugetului de stat.

Foarte puţină lume a înţeles ce au însemnat pen­tru România acordul cu FMI şi Acordul de la Viena.

Lucrurile s-au mai calmat, iar economia României a început să îşi revină după 2011-2012. Dobânzile la euro şi lei au scăzut, iar finanţarea externă a revenit, la care s-a adăugat şi creşterea economisirii interne.

Politicile marilor bănci centrale ale lumii de a nu lăsa propriile pieţe financiare şi economii să cadă din lipsă de finanţare au dus la inundarea lumii cu lichiditate în dolari şi euro, ceea ce a contribuit la scăderea dobânzilor şi la un acces de finanţare facil.

Acest lucru s-a văzut şi la Bucureşti, unde dobânzile de referinţă pe piaţa interbancară la lei au căzut sub 1% pe an, nivel minim record. Statul român a putut să se împrumute mai ieftin în lei, dar şi în euro, eliberând bani pentru majorările salariale şi de pensii sau reducerile de taxe, TVA.

Dobânzile mici plus supralichiditatea din piaţă au permis guvernelor Ponta, Cioloş, Grindeanu şi acum Tudose să se împrumute din ce în ce mai mult pentru a-şi susţine promisiunile. Este bine de ştiut că finanţarea bugetului se face prin rostogolirea, an de an, a datoriei interne şi externe, finanţare care este asigurată, în bună măsură, şi de băncile străine prezente în România prin filialele locale sau direct de la centru.

După ce anul trecut, în campania electorală, multinaţionalele au devenit duşmanii PSD, acum pe lista neagră au ajuns băncile străine.

Premierul Mihai Tudose şi noul ministru al finanţelor Ionuţ Mişa au dat satisfacţie electoratului, afirmând că ştiu ce fac băncile, adică unele bănci,  începând de la optimizări fiscale până la crearea intenţionată de pierderi pentru a nu raporta profit în România şi a plăti impozit, astfel încât să trimită câştigurile în afară.

Ca politică de stat, pentru că premierul şi mi­nis­trul finanţelor reprezintă România, aceste afir­maţii dau bine la public, dar s-ar putea să nu fie uitate.

-Fac băncile optimizări fiscale? Bineînţeles, dar legislaţia fiscală este făcută de stat, nu de bănci.

-Au scos băncile pachete de credite în afara ţării? Da.

-Au luat finanţări de la băncile-mamă, la dobânzi inexplicabil de mari şi au dat credite în România la dobânzi mai mici, marcând nişte pierderi care sunt greu de explicat? Da.

-Au vândut credite în CHF unor români fără cunoştinţe financiare care nu au înţeles la ce se expun şi nimeni nu le-a întrebat de sănătate-începând cu BNR şi ANPC? Da.

-Au finanţat băncile imobile în câmp, dând inexplicabil credite pe baza unor business planuri fantasmagorice? Da.

-Au finanţat proiecte celor care aveau acces la aprobările necesare, pe care niciun om cu puţine cunoştinţe economice nu le-ar fi finanţat? Da.

-Au vândut pachete de credite neperformante la discounturi inexplicabil de mici, de 90-99%? Da.

-Au pus în pachetele de credite neperformante şi credite bune, astfel încât debitorii să îşi răscumpere datoriile de la firmele de recuperare şi să câştige câteva milioane de euro? Da.

-Au beneficiat băncile de reduceri fiscale la vânzările, în pierdere, de credite performante şi neperformante? Da, evident. Legislaţia fiscală este la Ministerul Finanţelor.

-Este greu de înţeles cum reuşesc firmele de recuperare să facă bani din creditele neperformante cumpărate de la bănci, iar băncile nu au putut să recupereze o parte din bani.

-La fel este greu de înţeles de ce în aceeaşi piaţă şi în aceleaşi condiţii de criză sunt bănci care au făcut profit în fiecare an, iar altele au marcat pierderi în fiecare an.

-Plătesc clienţii buni toate provizioanele făcute pentru acoperirea creditelor neperformante? Da, în fiecare zi.

-Au adus băncile linii de finanţare şi capital când BNR le-a cerut ca să acopere pierderile şi necesarul de solvabilitate? Da, aproape 15 miliarde de lei.

-Au susţinut finanţarea bugetului de stat atunci când a sunat telefonul? Da, fără niciun fel de problemă. Băncile din România au cea mai mare expunere pe titlurile de stat, din toată Uniunea Europeană.

Dacă guvernul PSD, prin premierul Mihai Tudose şi ministrul finanţelor Ionuţ Mişa, pregăteşte terenul pentru impunerea unei taxe pe activele băncilor, aşa cum este în Ungaria, Polonia sau Austria, ar trebui s-o spună direct.

Dar niciun guvern, niciun partid politic, niciun lider politic, indiferent de numele lui, nu ar trebui să uite trecutul şi să se gândească întotdeauna, nu pentru când vremurile sunt bune, ci pentru când apar crize, iar România are nevoie de finanţare externă, pentru a nu accentua şi mai mult crizele.

Întotdeauna, indiferent de vremuri şi regi­muri, accesul la pieţele externe, la cei care au bani sau administrează bani, la băncile străine, este vital, este o chestiune strategică pentru un stat.

 Dacă mâine ai nevoie de 1 miliard de euro sau de dolari, trebuie să ştii unde să suni, şi mai mult decât atât, să ţi se răspundă la telefon, iar pieţele financiare şi băncile au o foarte bună memorie.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, se luptă de 27 de ani ca România să aibă acces pe toate pieţele financiare ale lumii şi la toate băncile, astfel încât să fie recunoscută ca o ţară serioasă, care-şi îndeplineşte obligaţiile externe şi are un cost de finanţare rezonabil.

Anul viitor, în 2018, România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire, o realizare extraordinară într-o ţară cu regiuni atât de divizate din punct de vedere economic.

În 2019, grupul Erste, acţionarul principal al BCR, cea mai mare bancă din România şi cel mai mare finanţator al economiei româneşti, cu peste 5 miliarde de euro, va sărbători 200 de ani de la înfiinţare.

 

 
Cuvinte cheie:
romania
, finantare
, banci
, crestere
, incepere
, datorii
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide