Pentru a adopta euro, o ţară trebuie, în principiu, să respecte criteriile nominale de la Maastricht - care vizează indicatori precum inflaţia, dobânzile, stabilitatea cursului de schimb, deficitul bugetar şi datoria publică. Înainte de a intra în zona euro, o ţară trebuie să aibă un deficit bugetar sub 3% din PIB, datoria publică trebuie limitată la sub 60% din PIB, iar inflaţia să nu depăşească cu 1,5% media celor mai performante ţări din zona euro. Îndeplinirea criteriilor nominale este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru trecerea la euro.
„România îndeplineşte acum criteriile de convergenţă nominală, însă aceasta este o imagine statică («poză») a momentului. Trebuie să arătăm că acestea sunt îndeplinite în mod sustenabil (pot fi menţinute pe termen mediu şi lung). În plus, convergenţa reală este chiar mai importantă din perspectiva României, în condiţiile în care, în termeni de convergenţă reală, distanţa care ne separă de zona euro este încă foarte mare. În acest context, nici convergenţa nominală nu poate fi considerată a fi îndeplinită în mod sustenabil, convergenţa reală şi cea nominală condiţionându-se reciproc“, consideră Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal şi economistul-şef al Raiffeisen Bank.
Iniţial, obiectivul României pentru adoptarea euro a fost 2014. Ulterior, s-a profilat momentul ianuarie 2015 pentru trecerea efectivă la moneda unică europeană. Apoi, a fost o perioadă „fără ţintă“. Iar acum obiectivul anunţat de guvern este 1 ianuarie 2019. Însă şi acest obiectiv a devenit foarte ambiţios, conturându-se 2021-2022 ca orizont mai probabil pentru adoptarea euro. Aceasta ar reprezenta a treia amânare.
Faţă de criteriile de convergenţă nominală, clar stabilite la Maastricht, în cazul convergenţei reale nu există o definiţie neechivocă şi nici repere numerice. De obicei, prin convergenţă reală se înţelege convergenţa standardelor de viaţă sau a PIB real pe cap de locuitor către nivelul din zona euro, după cum a spus recent Mugur Isărescu, guvernatorul BNR.
„Chiar dacă nu sunt definite criterii precise care să indice convergenţa reală suficientă în vederea adoptării cu succes a euro, un reper de bun-simţ în acest sens ar putea fi nivelul minim de convergenţă reală la care s-a produs intrarea unui stat în zona euro: 58,3% pentru Estonia, 59,6% pentru Letonia şi 65% pentru Slovacia“.
Una dintre cele mai importante probleme legate de adoptarea euro este PIB-ul pe cap de locuitor în România, aflat la jumătate din media UE. Ţările cele mai sărace primite în zona euro sunt Estonia şi Letonia. Şi este puţin probabil ca UE să primească un stat având un PIB/locuitor mai mic decât acestea, pentru că ar crea probleme atât Uniunii, cât şi statului respectiv, în opinia economistului-şef al BNR, Valentin Lazea.
Pentru a ajunge la 60% din media UE la PIB pe locuitor, ar trebui ca economia României să crească timp de şapte ani cu 2 puncte procentuale mai mult decât media europeană. Asta înseamnă că atunci când UE îşi va relua ritmul mediu de creştere de 1,5% pe an, România va trebui să crească sustenabil cu minimum 3,5% pe an, potrivit lui Lazea.
Nu trebuie neglijată nici dimensiunea decalajelor de dezvoltare între regiuni atunci când evaluăm gradul de convergenţă reală, iar România este statul UE cu cea mai mare disparitate între regiuni, a mai spus Isărescu.
PIB/locuitor în cea mai bogată regiune din România, Bucureşti-Ilfov, este de patru ori mai mare decât nivelul din cea mai sărăcă regiune, Nord-Est.
Nu există un standard cantitativ în materie de convergenţă reala, nefiind însă nici un indicator unic infailibil prin care aceasta să fie măsurată. Se pot utiliza indicatori precum PIB/locuitor, structura economiei, nivelul productivităţii, sincronizarea ciclurilor economice şi a şocurilor de cerere şi oferta. ÑOrice indicator de convergenţă reală am utiliza, România este departe de un nivel acceptabil de convergenţă reală (luând în calcul nivelul de convergenţă atins de ţările care au adoptat în ultimii ani euro). Fără un drum de parcurs în materie de reforme structurale bine stabilit, formalizat legal prin consens politic larg, orice ţintă de adoptare a euro (fie ea şi după 2020) este nerealistă şi rămâne doar un dezideratî, spune şeful Consiliului Fiscal.
Economia trebuie pregatită din pespectiva competitivităţii pentru a face faţă rigorilor unei zone monetare unice, în care eventualele ajustări necesare în economie se pot face în principal prin politici fiscal-bugetare şi salariale (în acest context, flexibilitatea pieţei muncii este esenţială), întrucât politica monetară (inclusiv cea de curs de schimb) nu va mai fi independentă, a explicat Dumitru.
Criteriile de la Maastricht au fost adoptate în urmă cu peste două decenii pentru a asigura o convergenţă nominală a ţărilor europene înainte de lansarea euro. Practic, la începutul anilor 1990 a fost conştientizată de liderii europeni importanţa convergenţei comportamentului politicilor economice ale ţărilor europene. Acest aspect este foarte important prin prisma faptului că după aderarea la o Uniune Monetară o ţară pierde controlul politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, instrumente de ajustare des utilizate în perioadele de incidenţă a şocurilor economice, atât simetrice, dar mai ales asimetrice. Într-o uniune monetară banca centrală stabileşte politica monetară (ia deciziile de politică monetară) în funcţie de climatul economic şi perspectivele macroeconomice ale întregii Uniuni Monetare şi nu în funcţie de situaţia unui stat membru, a exlicat Andrei rădulescu, senior economist la Banca Transilvania.
„Majoritatea statelor fondatoare ale Zonei Euro nu au înţeles spiritul Tratatului de la Maastricht (acela al convergenţei durabile, atât nominale, dar şi reale) şi s-au limitat la măsuri disperate pentru a îndeplini criteriile de inflaţie, deficit, datorie publică, curs şi rata de dobânda pe termen lung pentru a obţine paşaportul EURO. În acest context se menţionează privatizările şi vânzările de licenţe, pentru a ajusta forţat finanţele publice“, susţine Rădulescu.
Imediat dupa intrarea în zona euro majoritatea statelor membre nu au mai acordat importanţă criteriilor de convergenţă nominală, pe care le-au încălcat deseori, inclusiv înainte de criza economico-financiară (chiar şi Germania a avut în prima parte a anilor 2000 un deficit bugetar de peste 3% din PIB, violând Pactul de Stabilitate şi Creştere adoptat în 1997).
„Marea Recesiune a scos în evidenţă limitele criteriilor de convergenţă nominală şi importanţa convergenţei economice reale de natură durabilă între ţările participante la o uniune monetară. Unul dintre indicatorii consacraţi din sfera convergenţei reale este nivelul PIB/capita, un barometru al stadiului de dezvoltare a unei ţări“.
Practic, din punct de vedere teoretic, un nivel cât mai apropiat al PIB/capita în rândul ţărilor participante la o uniune monetară ar contribui la evitarea unor situaţii de fluctuaţii ale fluxurilor de factori de producţie (mai ales capital) care să genereze dezechilibre macroeconomice între regiuni (cum s-a întâmplat cu o serie de ţări din actuala zonă euro). De asemenea, s-ar evita posibile şocuri economice asimetrice (care afectează anumite ramuri ale economiei, în care unele ţări/regiuni pot fi mai specializate). Cu alte cuvinte, un nivel cât mai apropiat al PIB/capita al ţărilor membre ale unei uniuni monetare este o condiţie necesară pentru evitarea unor comportamente dezechilibrate de consum şi investiţii, mai spune Rădulescu.
Criza recentă a fost însuşită de autorităţile europene, care au reacţionat cu o serie de măsuri menite să contribuie la întărirea convergenţei economice în rândul ţărilor zonei euro, printr-o mai bună coordonare a politicilor macroeconomice, dar şi o atenţie sporită la posibile noi derapaje macroeconomice. În acest context, se pot menţiona şi alţi indicatori din sfera convergenţei economice reale monitorizaţi în prezent de Comisia Europeană precum structura PIB, gradul de specializare pe ramurile economiei, poziţia investiţională neta sau nivelul datoriei sectorului privat.
Analistul economic Aurelian Dochia susţine că trebuie să existe o abordare echilibrată. „Sunt văzute de multe ori doar riscurile şi dezavantajele lipsei de convergenţă la nivel real. Dar când vine o criză puternică eşti mai bine protejat în zona euro decât în afară. Nu spun că nu există riscuri de aderare la zona euro înainte de vreme. Dar riscurile sunt la fel de mari şi dacă rămânem în afara zonei euro. Sunt ţări care au adoptat euro deşi nu se aflau departe de poziţia României în ceea ce priveşte nivelul de trai. Fără îndoială că există riscuri. Însă, dacă ne uităm la economiile Italiei şi Spaniei, acestea au suferit în criza recentă cu toate că nu aveau probleme din punctul de vedere al nivelului de trai“.
În ceea ce priveşte criteriile de la Maastricht, acestea au fost ferme la momentul adoptării euro, însă ulterior unele ţări intrate în zona euro nu le-au mai respectat. Iar Comisia Europeană nu a putut să penalizeze ţări mari, precum Germania sau Franţa, din motive politice, a mai spus Dochia. „Politicul face ca toate criteriile nominale să nu fie foarte stricte în aplicare. Şi chiar dacă se respectă criteriile nominale există riscul ca o ţară să fie vulnerabilă în condiţii de criză“.
Dochia nu crede că există posibilitatea de a avea criterii pe hârtie care să prevină orice fel de vulnerabilităţi pentru că este în mare măsură ca în sănătate - adică poţi să ai toate analizele în parametrii normali şi să te trezeşti bolnav - sau ca în trafic - când respecţi toate condiţiile de viteză şi toate indicatoarele şi suferi un accident din vina altcuiva.
Ultimele state care au aderat la euro sunt Slovenia (2007), Cipru (2008), Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011) şi Letonia (2014). Toate cele 12 ţări care au aderat la UE din 2004 sunt obligate prin tratat să adopte euro, dar trebuie mai întâi să îndeplinească mai multe criterii, astfel încât termenul este flexibil. Adoptarea euro rămâne singurul calendar cu repere clare pentru realizarea reformelor necesare pentru modernizarea economiei României, după punctarea altor două borne importante: aderarea la NATO în 2004 şi integrarea în UE în 2007.
