În anii 2000, economiştii din toată lumea au ajuns la concluzia că inflaţia modică este aceea care se ajustează în jur de 2 la sută. Nu mai mult, dar nici mai puţin. Şi cum s-a renunţat la definiţiile complicate şi sofisticate ale inflaţiei care produceau confuzie, gen înfundarea canalelor de circulaţie cu bani de hârtie, fiind adoptată o definiţie simplă, unanim acceptată - creşterea generalizată a preţurilor“ - sunt luate în calcul preţurile de consum şi nu cele de producţie? Pentru că, în toată lumea, s-a ajuns la concluzia că preţurile de consum (ceea ce plătim când ne facem cumpărăturile zilnice în magazine) reprezintă o noţiune efectiv cuprinzătoare: aici se reflectă şi costurile producţiei, şi preţurile „la poarta fabricii“, şi puterea de cumpărare. Alături de mulţi alţi indicatori: productivitate, eficienţă, calitatea valorilor adăugate. Ce merită să reţinem cu deosebire, în acest moment, din analiza preţurilor de consum? Că în România, în timp ce inflaţia a ajuns într-adevăr la cote rezonabile, persistă încă un climat inflaţionist. Un climat prea puţin stabil, în sensul că sunt încă evidente tentaţiile de a scumpi mărfurile alimentare, electricitatea, combustibilii.
Şi încă o întrebare: de ce sunt analizate preţurile în acele locuri în care populaţia se aprovizionează cu bunuri pentru consumul curent şi cu bunuri de folosinţă îndelungată, dar mai puţin casele, terenurile şi bunurile de lux? Simplu: pentru că familiile nu-şi cumpără toată ziua case ori terenuri; iar bunuri de lux cumpără prea puţine familii.
Dar să nu ignorăm nici populiştii. Care insistă obsedant: „Nu-i nicio scofală dacă preţurile cresc numai până la 2 la sută. Important ar fi să scadă!“ Ei bine, n-ar fi nicio scofală să ajungem la deflaţie. La deflaţie adevărată, şi nu statistică, aşa cum am avut în 2015 şi 2016, când de pe etichetele din magazine au fost reduse sumele ce revin statului prin TVA, dar nu şi preţurile, scădere ce i-ar fi lovit pe producători şi pe comercianţi.
Când deflaţia este adevărată, scad preţurile. Desigur, inflaţiei trebuie să-i punem capăt. Inflaţiei de peste 2 la sută. Fără ca inflaţia să-i cedeze locul deflaţiei. Nicolae Titulescu nota - în 1920, când era ministru al finanţelor - că „sărăcirea prin deflaţie ar fi mai catastrofală decât sărăcirea prin inflaţie“. Mutând planurile, putem conchide că, pe baza circulaţiei de azi a mărfurilor şi banilor, s-au stabilit anumite raporturi de valori. Un capital care ar intra astăzi într-o afacere ar fi pierdut dacă mâine, printr-o îndelungată scădere a preţurilor, nu ar putea obţine profit şi, prin urmare, produsele ar trebui să fie vândute în pagubă, şubrezind pe termen lung afacerea. Sau omorând-o. Şi mai e ceva: experienţa istorică arată că atunci când scad preţurile, din magazine şi din pieţe dispar mărfurile. Iar deflaţia se dovedeşte a fi un pericol de care se tem astăzi până şi cele mai mari puteri economice.
O deflaţie, ce s-ar putea produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preţ. Tot aşa cum, cu orice preţ, trebuie să fie evitate noi explozii inflaţioniste. Din acest motiv, deschiderea unui culoar cu inflaţie calmă, racordată la opţiunile din zona euro, în jur de 2 la sută pe an, constituie o ţintă pentru România. Pe care guvernele nu au dreptul s-o ignore.
Acum câteva zile, Statistica a făcut publice ratele inflaţiei pentru luna iulie: cea lunară, de 0,32 la sută; şi cea anualizată - din iulie 2017 faţă de iulie 2016 - care a urcat până la 1,4 la sută. Şi scriu „a urcat“ pentru că seriile de date statistice, începând din 2015 şi până în 2016, pornesc de sub linia zero, de la o inflaţie negativă deci, reuşind să urce în planul pozitiv abia la jumătatea lunii ianuarie a acestui an. De acolo, mai departe, şi-au continuat urcuşul în trei etape: până la 0,5 la sută, apoi până la 1 la sută şi ajungând, în iulie 2017, la 1,4 la sută.
Ce va fi mai departe? În urmă cu câteva zile, când la Banca Naţională a avut loc analiza raportului asupra inflaţiei din trimestrul II al acestui an, a fost comunicată şi prognoza inflaţiei până în decembrie 2017. Potrivit acestei prognoze, este posibil ca rata anualizată să urce până la 1,9 la sută. Aproape, aşadar, de optimul de 2 la sută. Ar fi un cap de pod ce, desigur, va trebui să fie apărat.
Dar ca să fie apărat cu succes acest cap de pod, al inflaţiei în jur de 2 la sută, va fi nevoie să mai moară o iluzie. Aceea că ar putea fi asigurată o mişcare optimă a preţurilor în timp ce creşterea economică, deşi aleargă în continuare cu viteza cea mai mare din Uniunea Europeană, nu a fost consolidată încă prin sustenabilitate. Pentru că, fără un grad adecvat de sustenabilitate, valoarea adăugată an de an de munca ţării continuă să rămână - atât ca sumă totală, cât şi ca nivel pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare - sub parametrii impuşi de mărimea populaţiei ţării, a şaptea clasată în topul Uniunii Europene.
Între inflaţie şi creştere economică sunt mai multe legături. Una are însă o semnificaţie deosebită pentru analiza de faţă. Şi anume, legătura între nivelul inflaţiei şi ritmul creşterii economice. Pe la sfârşitul anului 1993, când preţurile de consum săltaseră cu 300 la sută, ajungându-se la un vârf ameţitor al inflaţiei, academicianul Kiriţescu afirma într-un interviu că „inflaţia n-a omorât pe nimeni“. În toamna lui ‘96, întrebându-l dacă mai crede în această judecată, a răspuns cu bine-cunoscutu-i umor: „De-atunci au murit câţiva“. Au mai murit într-adevăr caractere, a murit încă o bună parte din respectul pentru calitatea muncii, a murit până şi ceva din visul de bunăstare. Dar n-a murit iluzia că o inflaţie mare ne-ar putea aduce mai multă creştere economică.
Din ciupeli de prin învăţături economice se născuse visul că inflaţia mare ar putea să aducă României un PIB mai mare. O iluzie ce înfierbântase minţi influente din vârfurile unor cercuri economice şi ale unor cercuri politice. E drept că, urcând, preţurile în creştere stimulează concurenţa între producători; calitatea muncii saltă şi ea; iar plata şi răsplata muncii, producţia, profitul, investiţiile, impulsionate de surplusul de câştiguri adus de preţurile în urcare, pot să conducă la o mai bună dinamică a PIB-ului. O inflaţie modică fiind chiar de dorit. Un „amănunt“ le scăpase însă, de-a lungul anilor, celor care au vânturat şi vântură încă şi acum ideea că se poate face PIB şi din inflaţie. N-au înţeles că pledoariile unor mari economişti, care au crezut ori mai cred într-o legătură strânsă între creşterea preţurilor şi creşterea economică, nu au mizat niciodată pe rate ale inflaţiei mai mari de 3-5 la sută. Or, la noi, chiar dacă inflaţia îşi încetinea cursa, de la 300 la sută în 1993 la 62 la sută în 1994 şi, apoi, până la cote ceva mai mici, cu o singură cifră din 2004, faptul că mişcarea preţurilor continua să fie galopantă nu stimula, ci inhiba creşterea economică. Inflaţia mare afişa o iluzie şi atât: un PIB nominal. Mai exact o sumă. PIB-ul real însă nu poate fi împins în sus de preţuri care ar urca şi ele, ci numai şi numai de o creştere sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Şi, în plus, de o creştere sănătoasă a preţurilor. E adevărat, multe companii - îndeosebi cu capital de stat, dar şi dintre cele cu capital privat - se obişnuiseră să se „refugieze“ în inflaţie, armă pe care au învăţat s-o mânuiască bine. În acest fel au reuşit să treacă târâş-grăpiş peste obstacolele ridicate în calea lor de întârzierea restructurărilor.
Explozia puternică, produsă de prima liberalizare a preţurilor, la 1 noiembrie 1990, a indus impresia că inflaţia ar fi început atunci. Mai ales că, în scurt timp, românii care au avut ceva economii băneşti au constatat cu disperare că şi le-au pierdut la ruleta preţurilor. Mulţi nu s-au ales cu nimic din agoniseala lor de-o viaţă. Dar inflaţia nu începea atunci. Războiul României cu inflaţia începuse cu mult timp în urmă, imediat după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în 1945. În toamna lui 1990 nu debuta un proces inflaţionist, ci continua într-o formulă nouă. Atunci, de fapt, au fost liberalizate multe preţuri şi s-a trecut la măsurarea ştiinţifică şi la comunicarea lunară a dinamicii inflaţiei.
Din toamna lui 1990 şi până în 2012-2013, preţurile de consum, în toţi anii în care au alergat în galop - pentru că au fost şi ani de dezinflaţie - au făcut ravagii.
Cu deosebire, au paralizat producţia şi au descurajat munca. Restrângerea cheltuielilor statului, pe fondul marilor inflaţii, s-a soldat cu bugete de austeritate, vitregite fiind mai ales instituţiile din domeniile sănătăţii, culturii, învăţământului. Tot aşa cum descurajarea creditului neguvernamental, încetinit prea mult timp din cauza dobânzilor asociate cu ratele mari ale inflaţiei a limitat oxigenarea organismului economic.
Şi dacă e nevoie de încă o dovadă, amintesc că, fără excepţie, viteze mari ale creşterii economice au fost obţinute în anii cu rate mici ale inflaţiei.
