În zece ani, şase “campioni” industriali francezi, printre care Alstom, Arcelor, Areva şi Lafarge, au dispărut din clasamentul celor mai mari 500 de companii ale lumii. Alcatel-Lucent, proprietarul legendarelor Bell Labs, unde s-au născut tranzistorii, celulele fotoelectrice şi laserul, a devenit doar un nume în portofoliul companiei finlandeze Nokia, ea însăşi devenită o fantomă fără nume în colecţia de trofee a Microsoft.
Capitalismul Franţei, una dintre cele mai mari economii europene şi un stâlp de rezistenţă al zonei euro, dă impresia că se năruie, sau cel puţin că evoluează într-o direcţie îngrijorătoare. Într-un articol intitulat “Modelul de capitalism francez de negăsit”, Laurent Flallo, editorialist al publicaţiei franceze Les Échos, ilustrează un portret sumbru al industriei fraceze. Les Échos este un ziar liberal, una dintre cele mai mari publicaţii economice şi financiare din Franţa.
Oscilând între libertate totală şi tentaţiile reformelor colbertiste, prin care în secolul al XVII-lea Franţa regelui Ludovic al XIV-lea, celebrul Rege Soare, a devenit o economie modernă puternic controlată de stat, Franţa nu a reuşit în ultimii 30 de ani să-şi găsească drumul. Iar Franţa este pedepsită pentru ezitările sale prin pierderea campionilor naţionali, scrie Flallo.
Jurnalistul aminteşte o scenă petrecută pe aeroportul din Bruxelles. Trei mari avioane private au aterizat lângă un mic avion cu elice. Din primele a coborât statul-major al unei mari multinaţionale americane şi personalul acestuia pentru a veni în întâmpinarea celor patru “frencezi” care au coborât din aeronava mai mică. Se produce apoi ceva acum de neconceput. Chiar pe pistă, şeful ITT, un puternic grup american de telecomunicaţii, a parafat în faţa conducătorului Compagnie Générale d'Electricité cedarea în mâinile francezilor a coroanei sale de rege al tehnologiei. Tranzacţia a asigurat pe termen lung pentru viitorul Alcatel-Alsthom, subsidiară a Compagnie Générale d'Electricité, statutul de lider mondial al telefoniei digitale. Aceasta se întâmpla în urmă cu 29 de ani. Adică ieri.
Niciodată “satul galilor” nu s-a simţit mai asediat ca acum
Vremea cuceririlor pare foarte îndepărtată. Niciodată “satul galilor” nu s-a simţit mai asediat ca acum. Alstom, unul dintre primii patru cei mai mari producători de echipamente electrice din lume şi unul dintre principalii jucători europeni ai energiei şi transportului, va rămâne doar cu producţia de trenuri după ce celelalte operaţiuni vor fi vândute către americanii de la General Electric. Apoi Alcatel-Lucent, proprietarul legendarelor Bell Labs, unde s-au născut tranzistorii, celulele fotoelectrice şi laserul, a devenit doar un nume în portofoliul companiei finlandeze de telefoane mobile Nokia, ea însăşi devenită o fantomă fără nume în colecţia de trofee a Microsoft.
Cu Lafarge căsătorită cu grupul elveţian Holcim, ceea ce este denumit “sindromul Pechiney”, după numele producătorului de aluminiu înghiţit în 2003 într-o indiferenţă generală de către compania canadiană Alcan, s-a transformat într-o epidemie înspăimântătoare care i-a decimat deja pe campionii coroanei belgiene în anii 1990 şi 2000. Este adevărat că, în acele vremuri, castanele încinse au fost scoase din foc de omul de afaceri Albert Frère în beneficiul companiilor franceze Suez, Total şi AXA. În prezent, clubul companiilor din Franţa incluse în clasamentul Forbes al celor mai mari grupuri din lume mai are doar 31 de membri. În urmă cu zece ani erau cu şase mai mulţi: Alcatel, Alstom, Areva, Arcelor, Lafarge şi Suez (care între timp a fuzionat cu GDF).
Nu este o întâmplare că din cele cinci “dispariţii” adevărate primele două sunt victimele acestei “dificile transformări a colbertismului high-tech în capitalism financiar” descrise în urmă cu 11 ani de către economistul Elie Cohen, iar a treia este rezultatul incompetenţei clare a statului ca administrator.
Iniţiată prin privatizările făcute de guvernul Édouard Balladur în perioada 1986-1988, transformarea, fără o pregătire adevărată, a ţesutului industrial care a înflorit în umbra statului într-un sistem financiar chiar la începutul globalizării simbolizează “capitalismul naiv” denunţat de ministrul economiei Emmanuel Macron.
Departe de soliditatea cuplului “bănci-industrie” din Germania, “nucleele dure” franceze s-au topit în zece ani în care managerii s-au rătăcit în căutarea banilor cu care să compenseze subcapitalizarea iniţială a grupurilor lor.
Cât despre micii acţionari, cinci crahuri bursiere şi un asediu fiscal sistematic le-au arătat ce înseamnă vicisitudinile investiţiilor în acţiuni.
De o anumită formă de naivitate nu au fost scutiţi nici oficialii marilor structuri de stat aflate în fruntea acestor companii. Ei au îmbrăţişat, fără a-şi pune întrebări, modelele şi obsesiile pieţelor financiare.
Absenţa în Franţa a unor acţionari stabili cum ar fi fondurile de pensii şi inexistenţa unei politici industriale europene nu sunt singurii factori care au făcut ca Franţa să fie lipsită de campioni precum General Electric şi Siemens. În pofida profilului de veteran al celebrei bănci Rothschild reflectat în viaţa politică, Macron nu a reuşit să readucă pofta de modernizare economică şi de reindustrialiare. Însă el are la îndemână pârghia fiscalităţii prin care poate reactiva “capitalismul proprietarilor” care a lipsit la Lafarge. Acest instrument a fost folosit prea timid când povara fiscală şi a contribuţiilor sociale s-a mărit atât de mult încât a devenit un factor puternic de eroziune al capitalismului de familie. Nu doar “tinerii miliardari” trebuie încurajaţi.
