Tesla este indicatorul unei tendinţe îngrijorătoare în capitalismul modern: proprietatea devine mai puţin publică şi mai mult privată.
Acesta este unul din multele moduri în care Karl Marx nu a reuşit să înţeleagă procesele despre care scria: „Capitalul” poate fi atât public, cât şi privat. În zilele sale, era de neimaginat ca muncitorii să poată deveni proprietari simultan prin deţinerea de acţiuni în conturile lor de pensii şi de brokeraj. Însă aşa s-a dezvoltat capitalismul la sfârşitul secolului al XX-lea, mai ales în ţările anglo-saxone.
Această extindere a burselor de valori în ţările dezvoltate (măsurată nu prin capitalizare pe piaţă, ci prin numărul de listări) a avut numeroase avantaje. Companiile listate trebuie să facă publice mai multe din procesele interne, făcând astfel industria mai transparentă pentru societate. Iar disponibilitatea mare a acţiunilor permite investitorilor să-şi diversifice portofoliile (fie direct, fie prin fonduri mutuale). Capitalul, în acest proces, este, de obicei, alocat destul de productiv.
De aceea este o problemă că pieţele de acţiuni s-au diminuat în ultimii ani (din nou, prin listări, nu prin limită de piaţă). În America, în decursul celor patru decenii până în 2016, numărul firmelor cotate la bursă a scăzut cu 27%, până la 3.627. În Germania, unde este glorificat capitalul privat, „Mittelstand”, numărul firmelor listate a scăzut cu 41% în ultimul deceniu, la doar 450. Listările cresc numai în China şi în alte părţi ale Asiei, care au adoptat recent capitalismul.
Motivele includ fuziuni, mai puţine IPO-uri şi mai multe achiziţii de capital privat. În acest sens, Tesla a devenit un semn al acestor timpuri când Elon Musk, fondatorul său, a anunţat pe Twitter că vrea să-şi ducă firma în privat (să o retragă de pe bursă), probabil deoarece consideră că costurile respectării tuturor reglementărilor moderne sunt prea mari.
Inversul "tendinţei Tesla" este o "tendinţă Apple". Apple a devenit prima companie din lume evaluată la 1.000 de miliarde de dolari. Aceasta face parte dintr-un model în care companiile tot mai puţine, în general mai bătrâne, devin din ce în ce mai mari, mai valoroase şi mai profitabile, în timp ce firmele mici şi mijlocii devin mai puţin rentabile şi ies de pe burse. Rene Stulz, profesor la Universitatea de Stat din Ohio, a calculat că cele 3.281 de firme americane listate care nu sunt în primele 200 în funcţie de câştiguri au avut pierderi. De ce?
Răspunsul său este o altă perspectivă pe care Karl Marx nu şi-ar fi putut-o imagina: capitalul nu trebuie să fie tangibil. Iar în prezent această tendinţă este în creştere. Capex (adică cheltuielile pentru maşini, fabrici şi altele astfel de lucruri) ca parte din active scade constant. Œn acelaşi timp, cheltuielile cu cercetarea asupra proprietăţii intelectuale continuă să crească şi deja depăşesc capexul. Însă sistemele noastre contabile, care datează în mare măsură din vremea lui Karl Marx, tratează aceste două tipuri de formare a capitalului incorect.
Astfel, o firmă care cheltuie un milion de euro pe o fabrică îşi dezvoltă bilanţul de active şi pasive, însă nu îşi reduce profitul. O altă firmă care cheltuie 1 milion de euro pentru cercetare şi dezvoltare trebuie să înregistreze acest lucru ca pe o cheltuială, ceea ce va duce, probabil (dacă este vorba de un start-up) la diminuarea câştigurilor, chiar dacă firma tocmai a găsit The Next Big Thing în laboratorul său.
