de Şerban Păslaru, avocat asociat al Ţuca Zbărcea &Asociaţii
Distincţia între contractele PPP şi contractele de concesiuneîncheiate conform OUG 34/2006, astfel cum aceasta ar trebui săreiasă din art. 10 al legii PPP, este neclară. Din economiaîntregii reglementări a noii legi ar rezulta, mai degrabă, căobiectul celor două tipuri de contracte este similar dacă nu chiaridentic. Legea PPP exceptează proiectele PPP de la aplicarea OUG34/2006 şi reglementează o procedură distinctă de atribuire aacestora. Apare deci necesară clarificarea diferenţei dintrecontractele PPP şi contractele de concesiune pentru a asiguraastfel delimitarea ariei de aplicare a noii legi.
Din punctul de vedere al procedurii reglementate pentru atribuireacontractelor de parteneriat public-privat, propunerea legislativăse apropie oarecum de reglementarea în domeniu anterioară OUG34/2006, reprezentată de OG 16/2002. În condiţiile în care OG16/2002 a fost criticată de reprezentanţii Comisiei Europeneîntrucât dădea posibilitatea aplicării unei proceduri cu un nivelredus de transparenţă şi care nu asigura competiţia întreinvestitorii privaţi, fapt ce a condus la abrogarea sa şi emitereaOUG 34/2006, credem că noua lege PPP ar trebui să evite carenţelevechii reglementări.
Art. 11 confundă contractul PPP cu contractele de achiziţii publicede produse, lucrări şi servicii, introducând o distincţie,nenecesară, faţă de acestea din urmă.
Potrivit art. 18 şi art. 20, desfăşurarea procedurii de selecţie ainvestitorilor privaţi şi atribuire a contractului PPP se va faceîn baza unor norme proprii elaborate de către fiecare partenerpublic. Credem că un domeniu de interes precum cel al PPP trebuiesă beneficieze de o reglementare unitară, aplicabilă la nivelulîntregii ţării, cel puţin prin impunerea unor reguli şi cerinţeminime, obligatorii, în special în ceea ce priveşte procedura deatribuire. În caz contrar, se creează condiţii ca unele autorităţi,centrale sau locale, să acţioneze discreţionar şi să introducăreglementări care aduc atingere principiilor care stau la bazalegii şi interesului general de dezvoltare a PPP în România.
Termene nerezonabile. Termenele minime aferente "etapelor dedefinire a proiectului de parteneriat public-privat până la datasemnării contractului" sunt nerezonabil de mici, ţinând cont deanvergura şi complexitatea specifică proiectelor de PPP. Scurtareaduratei de pregătire a unui proiect PPP ar trebui, într-adevăr, săse înscrie între obiectivele reglementării, însă 5 zile pentrunegocieri şi 8 zile pentru depunerea ofertelor finale, spreexemplu, sunt termene absolut nerealiste care pot lăsa loc, înpractică, unor situaţii în care principiul asigurării tratamentuluiegal între investitori este grav încălcat.
Propunerea legislativă conţine prevederi care par a recunoaşteposibilitatea dării în administrarea companiei de proiect a unorbunuri proprietate publică (de exemplu, art. 33 sau art. 37). Înrealitate, utilizând terminologia Constituţiei României, companiade proiect ar trebui să dobândească un drept de concesiune asupraacestor bunuri, însă probabil iniţiatorii legii nu au folosit acesttermen corect plecând de la distincţia artificială dintrecontractele de concesiune şi contractele de PPP, pe care noua legeîncearcă să o introducă. Acesta este un alt argument împotrivaacestei distincţii întrucât concesiunea este singurul conceptreglementat din punct de vedere constituţional care poate justificapreluarea bunurilor publice de către investitorul privat înstructurile avute în vedere de noua lege.
ObligaŢii minime neclare. Potrivit art. 34 din legea PPP, companiade proiect urmează să preia obligaţiile părţilor contractante.Introducerea unei astfel de clauze este salutară, întrucât lipsaunei reglementări în ceea ce priveşte (ne)anga jarea răspunderiiproprii a investitorilor faţă de succesul proiectului şitransferarea riscurilor către vehiculul investiţional a creat,anterior, probleme în practică.
Totuşi, nu este clar care sunt obligaţiile minime de careinvestitorii ar trebui să fie ţinuţi direct sau dacă există astfelde obligaţii.
Legea PPP reglementează compania de proiect ca fiind societateacomercială având ca acţionari atât autoritatea publică, cât şiinvestitorul privat. Credem că ar trebui acoperite şi situaţiile încare investitorul privat creează o societate comercială tip vehiculavând ca unic scop derularea proiectului (fără a avea ca acţionarşi autoritatea publică) precum şi situaţiile în care nu seconstituie companii de proiect sau societăţi comerciale de tipvehicul (existenţa acestor situaţii ar trebui permisă).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
