Inventat în anul 1954 de compania IBM, hard disk-ul a cunoscut probabil cea mai spectaculoasă evoluţie dintre toate componentele care intră în alcătuirea unui sistem de calcul, iar asta fără ca principiul său de funcţionare să fie schimbat în mod fundamental.
Dacă viteza de transfer a hard disk-urilor este în prezent suficient de mare pentru a nu pune probleme la transferul fişierelor de dimensiuni mari (muzică MP3, poze, filme), timpul de acces încă măsurat în milisecunde rămâne o limitare serioasă pentru PC-urile moderne, pe care o resimţim de fiecare dată când pornim o aplicaţie sau transferăm mai multe fişiere simultan. Atât de rapid încât mişcările sale se traduc într-un zornăit sâcâitor ce reverberează prin carcasa PC-ului, braţul mobil al hard disk-ului este totuşi constrâns de legile fizicii, cererile prea numeroase primite pentru accesarea de fişiere putând genera timpi de aşteptare uşor perceptibili de utilizator.
Având drept mediu de stocare cipuri de memorie NAND Flash gestionate cu ajutorul unui procesor dedicat, dispozitivele SSD au un principiu de funcţionare fundamental diferit de clasicul hard disk. Total lipsite de piese care se învârt sau oscilează sub acţiunea unui câmp electromagnetic, SSD-urile îşi văd performanţele limitate doar de calitatea cipurilor de memorie şi viteza controllerului dedicat.
Astfel, SSD-urile pot fi de sute de ori mai rapide în privinţa timpilor de acces la date şi ating viteze de transfer net superioare, însă au şi un dezavantaj major: costul per GB al spaţiului de stocare.
Citiţi întreg articolul pewww.go4it.ro
