Următorul guvern italian va avea un munte de căţărăt dacă vrea să readucă Italiei forţa economică din anii 1990. Alegerile generale de duminică vor fi urmărite cu atenţie de întreaga Europă pentru că sunt văzute ca un barometru al puterii populismului şi, mai important, al voinţei de a reforma.
O parte apreciabilă a analiştilor consideră că cel mai mare pericol care derivă din alegerile italiene nu este ascensiunea populismului sau întărirea curentului antisistem, ci un guvern care va menţine economia în actuala stare de slăbiciune.
Economia creşte de 14 trimestre consecutiv. Anul trecut, PIB-ul a urcat cu 1,4%, cel mai mult din ultimii şapte ani, însă la actualul ritm va avea nevoie de încă şase ani pentru a ajunge la maximul de dinainte de criza financiară mondială. Italia este o economie care a uitat să crească, după cum scrie The Wall Street Journal.
PIB-ul italian era la sfârşitul anului trecut cu aproape 6% sub nivelul de la începutul anului 2008. Spre comparaţie, economia zonei euro era cu 5,5% peste, iar Germania cu 11,5% mai mare, scrie Reuters. Zona euro trece prin cea mai bună perioadă de creştere din ultimul deceniu. Comunitatea de afaceri italiană se teme că alegerile de pe 4 martie vor sufoca şi această revenire fragilă. Italia a fost cea mai rapidă economie în perioada 1950-1990.
Acum multe companii se extind fără să angajeze. Economia creează locuri de muncă, însă acestea sunt nesigure. Italia are cu aproape un milion de locuri de muncă mai mult de când Partidul Democrat a reformat legea muncii în 2014, dar 60% din acestea sunt pe perioadă determinată, notează Bloomberg. Colapsul economic a făcut să crească numărul celor care riscă să alunece sub pragul sărăciei. Numărul italienilor care se confruntă cu acest pericol s-a majorat în zece ani cu mai mult de trei milioane, la 18 milioane în 2016, anul pentru care sunt disponibile cele mai recente date.
Rata şomajului s-a redus de la 12% la sfârşitul anului 2016 la 11% în decembrie 2017, un ritm lent care pune Italia într-o poziţie net înferioară celor ale vecinilor. Rata medie a şomajului în zona euro este de 8,7%, iar cea din Germania de 3,6%. În rândul tinerilor italieni, şomajul este de 32%. De aceea nu trebuie să surprindă că 1,5 milioane de italieni au plecat din ţară începând cu 2008.
Însă chiar şi înainte de criza financiară ritmul de creştere economică era slab, aceasta din cauza productivităţii reduse. Standardele de viaţă, măsurate prin PIB-ul real per capita, era în 2016 cu 5% mai mic decât în 2000. În Germania, PIB per capita era cu 20% mai mare. Productivitatea italiană este printre cele mai slabe din zona euro. PIB raportat la o oră de muncă este cu 25% sub cele din Germania şi Franţa. Economiştii spun că productivitatea slabă se datorează unor factori precum lipsa creditului, nepotrivirea între pregătirea profesională a populaţiei şi nevoile companiilor şi un mediu de afaceri care nu ajută antreprenoriatul, notează thelocal.it.
Italia nu doar că rămas în urmă în ultimul deceniu. Slăbiciunile economice au două efecte devastatoare. Datoria publică a crescut de la 100% din PIB în 2007 la peste 130% din PIB, o povară mai mare doar decât cea a Greciei, ţară care a ajuns în pragul ieşirii din zona euro. Însă economia italiană este de zece ori mai mare decât cea grecească. Apoi, din lipsa veniturilor şi a perspectivelor populaţiei şi companiilor, în sistemul bancar s-au acumulat credite toxice. Volumul creditelor neperformante din sistemul bancar italian este cel mai mare din Europa, reprezentând un sfert din totalul din UE. Datorii toxice împiedică băncile să hrănească afacerile şi economia cu creditare nouă. Aceste două poveri fac vulnerabilă economia. Sectorul bancar, unde bailout-urile au continuat până anul trecut, face eforturi în reducerea creditelor neperformante, însă progresul depinde de prelungirea perioadei de creştere ecomomică. Bailout-urile bancare i-au lăsat fără economii pe mulţi pensionari.
Datoria publică uriaşă înseamnă că Italia nu-şi permite creşteri semnificative ale dobânzilor pe termen lung, în prezent la 2% mulţumită programului masiv de achiziţii de obligaţiuni al BCE. Însă acest program ar trebui să se apropie de sfârşit. O perturbare în mersul economiei italiene ar putea schimba planurile băncii centrale a zonei euro. Un deznodământ pozitiv al crizei pentru Italia este transformarea deficitului de cont curent în excedent de cont curent. Trecerea s-a făcut în 2013. Anul trecut, excedentul s-a situat la 53 de miliarde de dolari, iar acesta reflectă creşterea exporturilor, în condiţiile în care producţia a stagnat. Italia excelează la exporturi precum cele de îmbrăcăminte, încălţăminte şi mobilă, ceea ce face ca economia să fie vulnerabilă la concurenţa din ţările emergente.
Spre deosebire de Italia, care a adoptat euro, economiile emergente îşi pot îmbunătăţi competitivitatea prin devalorizarea monedelor lor.
Problemele economice se vor reflecta în alegeri. După cum o arată sondajele, niciunul dintre principalele partide nu beneficiază de suficientă încredere pentru a ajunge să guverneze singur. În sondaje, 58% dintre participanţi au spus că actuala situaţie a economiei este „proastă“, iar 40% credeau că „euro este ceva rău“. Însă jucătorii mari de pe scena politică şi-au temperat discursurile critice la adresa monedei unice europene. Campania electorală a fost consumată cu probleme precum imigraţia din afara Europei. Niciuna dintre figurile politice proeminente nu mai cere „Italexit-ul“. Alianţa de centru-dreapta conduce în sondaje. Cel mai mare partid al alianţei, Forza Italia al fostului şi controversatului premier Silvio Berlusconi, sprijină respectarea regulilor bugetare ale UE şi euro. Anterior, Berlusconi, condamnat pentru evaziune, implicat într-un scandal sexual şi acuzat acum că are legături cu mafia, a cerut anterior introducerea lirei ca monedă paralelă.
Acum, Berlusconi spune că vrea să readucă vremurile bune cu scutiri de la plata taxelor şi cu pensii mai mari. Principalul aliat al Forza Italia, Liga Nordului, apreciază că euro este „o eroare“ care trebuie corectată şi dă vina pe migranţi pentru problemele ţării. Mişcarea Cinci Stele, la origine o formaţiune anti-euro şi antisistem, a promis că va micşora taxele şi va da mai mulţi bani săracilor, reducând în acelaşi timp datoria statului.
Guvernele de centru-stânga conduse de Matteo Renzi şi Paolo Gentiloni au făcut eforturi pentru reducerea frustrărilor companiilor, cu ceva succes. Între 2012 şi 2017, Italia a sărit de pe locul 87 pe 46 în clasamentul uşurinţei în a face afaceri al Băncii Mondiale, în care România şi chiar Moldova ocupă poziţii mai bune. Guvernul a redus recent impozitul pe profit de la 27,5% la 24%. Însă actualul nivel este peste cel de 19% din Marea Britanie sau de 9% din Ungaria.
Alessandro Iliprandi, CEO-ul producătorului de articole din piele Bonaudo, explică că „situaţia politică este instabilă de decenii, iar politicienii nu fac mai uşoară viaţa antreprenorilor, ci fac exact opusul“. El apreciază că obstacolele de care italienii se lovesc în viaţa de zi cu zi sunt „birocraţia, încetineala justiţiei şi taxele mari. Pentru a rezolva aceste probleme trebuie luate decizii radicale“. Italia contribuie cu 65% la producţia de piele din UE.
