Şeful Partidului Muncitorilor cu orientare de stânga avea ca obiective lupta împotriva sărăciei şi redistribuirea averii naţionale. Cu un an înainte de alegeri partidul său a întocmit programul electoral, denumit „O altă Brazilie este posibilă“. Acesta cuprindea o secţiune numită „O ruptură necesară“ în care se menţiona: „Referitor la datoria externă, acum predominant privată, va fi necesar să se denunţe acordul cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) pentru a elibera politica economică de restricţiile impuse asupra creşterii economice şi asupra protejării intereselor comerciale ale Braziliei“.
Însă un concept economic cunoscut sub numele de „mâna invizibilă a pieţei“ a distrus promisiunile electorale ale lui Lula şi a dat o palmă grea ţării pentru alegerea democratică necugetată (primul preşedinte brazilian de stânga din ultima jumătate de secol), scrie The Guardian. În cele trei luni de la câştigarea alegerilor şi până la învestirea în funcţie a noului preşedinte, moneda naţională s-a depreciat cu 30%, investitorii au retras din ţară şase miliarde de dolari, iar unele agenţii de rating au atribuit Braziliei un rating care să reflecte cel mai ridicat risc al datoriei din lume. „Suntem la guvernare, dar nu şi la putere. Puterea de astăzi înseamnă putere globală, puterea marilor companii, puterea capitalului financiar“, spunea atunci Frei Betto, un consilier apropiat al preşedintelui Lula da Silva.
Capacitatea limitată a guvernelor de a-şi urmări obiectivele care nu au fost mai întâi aprobate de investitorii internaţionali nu mai este doar crucea pe care guvernele trebuie să o ducă, ci a devenit crucea pe care guvernele trebuie crucificate.
Statul-naţiune a rămas principala entitate democratică dar având în vedere amploarea globalizării neoliberale este clar că statul nu se mai ridică la acest statut.
„În mare măsură corporaţiile sunt mai mult jucătorii centrali de pe scena mondială decât naţiunile „ scrie politologul Benjamin Barber în cartea sa Jihad vs McWorld. „Noi le numim multinaţionale dar ele sunt mai exact postnaţionale, transnaţionale sau chiar anti-naţionale; pentru că ele fac abstracţie de ideea de naţiune sau orice element al regionalismului care le-ar putea limita în timp şi spaţiu.“
Contradicţia aceasta nu este nouă. Tocmai din cauză că ea persistă, criticată dar fără să se fi acţionat contra ei, cinismul politic s-a intensificat. „Criza persistă tocmai din cauză că vechiul moare, iar noul nu se poate naşte. În această discontinuitate apare o mare varietate de simptome morbide“, susţine marxistul italian Antonio Gramsci.
Succesul recent înregistrat de partidele extremiste, în special de extremă dreapta, la alegerile europarlamenare demonstrează cât de morbide au devenit aceste simptome. Partidele naţionaliste şi xenofobe au câştigat în ţări precum Danemarca, Franţa şi Marea Britanie şi au înregistrat peste 10% din voturi în alte cinci state. Însă aceste victorii, alegeri pentru un parlament cu puţină putere reală şi pe fondul unei prezenţe scăzute la vot, pot fi supraevaluate. UKIP a câştigat doar 9% din electoratul eligibil în Marea britanie, Frontul Naţional din Franţa a câştigat doar 10,6%, iar Partidul Popular Danez 15%. Însă trendul nu ar trebui subestimat. În ultimele trei decenii, fascismul şi alte forme ale acestuia s-au transformat dintr-un curent politic marginal într-unul mainstream şi central în cultura politică europeană.
Clasificarea unor astfel de partide ca fiind rasiste este inadecvată pentru că acestea fac referire la un set mult mai complex de anxietăţi cu privire la modul în care sistemul economic şi politic este alcătuit de forţe care nu răspund în faţa nimănui şi sunt controlate doar de câţiva: o alunecare spre cosmopolitism în care cetăţenii, cândva siguri de identitatea lor naţională şi de starea bună financiară, sunt excluşi din sistemul politic.
Răspunsurile la aceste anxietăţi au ridicat probleme de natură rasială. Dar chiar şi anxietăţile sunt bine întemeiate. De la protestele din Seattle de acum un deceniu şi până la recenta mişcare Occupy Wall Street, partidele de strânga s-au confruntat cu aceeaşi criză. Recentele alegeri au avut un succes mai puţin impresionant dar cu toate acestea semnificativ pentru aceste partide.
„Incapacitatea statelor de a asigura suveranitate economică într-o epocă a globalizării se poate traduce ca fiind o lipsă de toleranţă faţă de orice fel de colectiv străin“, scrie Arjun Appadurai în „Frica de numere mici“.
Obiectivele acestei intoleranţe se modifică în funcţie de context: romi în Ungaria, români în Marea Britanie, latini în SUA şi musulumani în aproape tot Vestul. Dar retorica şi adevărata natură a crizei rămân constante. Identitatea naţională descrie protagonistul dar economia la nivel mondial este cea care modelează naraţiunea.
