În vremuri în care frustrarea populaţiei dă peste cap ordinea tradiţională de pe scena politică, unele personaje ies gălăgios la rampă şi încing spiritele. Wolfgang Münchau, pesimistul de serviciu al Financial Times, scrie că după referendumul constituţional italian de pe 5 decembrie Europa s-ar putea trezi în faţa pericolului imediat al dezintegrării. Pesimismul se vinde bine mai ales în ani tulburi cum sunt cei de acum. Oswald Grübel, fostul şef al băncii elveţiene UBS, critică puterea băncilor centrale şi avertizează că acestea deţin „o armă de distrugere în masă“ cu care pot pune în pericol prosperitatea şi viitorul. El are toate motivele
să-şi arunce furia pe autorităţi: a demisionat de la UBS în 2011 din cauza unui scandal monstru despre tranzacţionări ilegale care a adus în discuţie suficienţa reglementărilor financiare de atunci. Din Danemarca, o ţară mai pregătită decât multe altele să plătească pensiile cetăţenilor ei, şeful autorităţii de supraveghere financiară îi avertizează pe politicieni că vor avea de înfruntat furia populaţiei după ce aceasta va realiza cât de riscant le-a devenit viitorul. Avertismentul oficialului - Jesper Berg, fost bancher la Nykredit, trecut pe la banca naţională daneză, pe la Banca Centrală Europeană şi pe la Fondul Monetar Internaţional - merită luat în seamă pentru că Danemarca este cu un pas înaintea tuturor la reformarea industriei pensiilor. „După Brexit şi Donald Trump, pregătiţi-vă pentru revenirea crizei în zona euro“, scrie Wolfgang Münchau într-un articol intitulat „Referendumul din Italia deţine cheia viitorului zonei euro“.
Dacă premierul italian Mateo Renzi pierde referendumul pe care singur l-a făcut posibil, scrie M¸nchau, este de aşteptat o serie de evenimente care vor pune sub semnul îndoielii participarea Italiei la zona euro. Cauzele principale ale acestei posibilităţi nu au nimic de-a face cu votul în sine. Cea mai importantă cauză este evoluţia economiei de când Italia a adoptat moneda euro în 1999. Productivitatea totală a factorilor de producţie a scăzut de atunci cu 5%, în timp ce în Germania şi Franţa indicatorul a crescut cu circa 10%. A doua cauză este eşecul Uniunii Europene de a construi o uniune economică prosperă şi una bancară funcţională după criza din zona euro din 2010-2012. UE a ales ca în schimb să impună austeritate. Aceşti doi factori combinaţi sunt cea mai mare cauză a creşterii populismului în Europa. Italia are trei partide de opoziţie, toate promovând ieşirea din zona euro. Referendumul, prin care Renzi vrea să dea puteri mai mari guvernului în detrimentul parlamentului, contează pentru că deschide calea către abandonarea euro. Renzi a promis că dacă pierde în acest referendum va demisiona, ceea ce va duce la haos politic. În Franţa, încurajată de victoria lui Trump în alegerile din SUA, stă la pândă pentru a profita de orice slăbiciune politică Marine Le Pen cu al ei Front Naţional, o formaţiune xenofobă şi antieuro. Le Pen a promis că dacă va ajunge preşedinte va organiza un referendum despre viitorul Franţei în UE.
Un exit francez sau italian din zona euro ar aduce cel mai mare default din istorie. Deţinătorii străini de obligaţiuni franceze sau italiene denominate în euro vor fi plătiţi în echivalentul francilor sau lirelor. Ambele categorii de titluri s-ar devaloriza. Pentru că băncile nu sunt obligate să acopere cu capital portofoliile de obligaţiuni guvernamentale, pierderile ar forţa multe bănci de pe continent să intre imediat în faliment. Germania ar realiza atunci că masivul surplus de cont curent are şi efecte negative.
Oswald Grubel, fostul şef al UBS, a ieşit la rampă pentru a critica, într-un interviu dat publicaţiei SonntagsBlick, puterea în creştere a băncilor centrale şi „supremaţia lor asupra pieţelor şi a altor bănci“. Gr¸bel susţine că dobânzile negative (băncile se plâng foarte zgomotos că aceste dobânzi le fac rău) şi balanţele de active şi pasive foarte umflate sunt „arme de distrugere în masă“ ale băncilor centrale.
Gr¸bel†spune că băncile centrale au ajuns la „punctul fără întoarcere“ şi că se teme că actualele politici monetare pot face ca băncile centrale să-şi piardă credibilitatea şi pot conduce la o nouă criză financiară.
După criza financiară, politica a preluat puterea, spune Grubel. „Aceasta a făcut captive băncile centrale într-o plasă de reglementări“, explică bancherul. Înainte, riscul era împărţit la mii de banci. Riscurile erau suportate de acţionari. Astăzi, când băncile centrale acumulează cantităţi enorme de active, statul suportă o parte tot mai mare din riscuri.
„Mai bine laşi o ţară să treacă printr-o recesiune scurtă decât să pui în pericol prosperitatea din viitor“, spune Grubel.
Din Danemarca, Jesper Berg, directorul general al Autorităţii de Supraveghere Financiară, trimite un avertisment de 650 de miliarde de dolari, scrie Bloomberg. Industria daneză a pensiilor, de zeci de ani înaintea celorlalte, se îndreaptă spre o schimbare fundamentală pentru care cei mai mulţi oameni nu sunt pregătiţi. Berg atenţionează că oamenii încă nu şi-au dat seama că vor pierde bani dacă băncile lor sau fondurile lor de investiţii falimentează.
„În timp ce oamenii aplaudă dacă banii nu ies din buzunarele lor de plătitori de taxe, ei trebuie să-şi dea seama că vor da bani din buzunarele lor ca deponenţi, pensionari sau investitori.“ Asigurătorii de viaţă din Danemarca deţin active de peste 650 de milioane de dolari, valoare de două ori şi jumătate mai mare decât economia ţării.
Berg spune că regândirea reglemăntărilor financiare după criza din 2008 a avut efecte profunde. Noi reguli privind solvenţa pentru fondurile de pensii înseamnă că clienţii sunt împinşi în afara planurilor cu beneficii definite în planuri cu contribuţii definite pentru ca furnizorii să-şi poată reduce cerinţele de capital. Aceste scheme ajută furnizorii să evite insolvenţa şi le dă acestora mână liberă să facă pariuri mai riscante. Însă riscul este transferat la pensionari. Această echivalează cu privatizare a riscului.
bogdan.cojocaru@zf.ro
