De la Declaraţia Schuman, considerată startul Uniunii Europene, şi până la criza din 2009, proiectul european s-a încadrat pe o traiectorie liniară. Creşterea economică era din ce în ce mai mare şi numărul statelor ce erau cooptate în angrenajul european creştea, în timp ce milioane de oameni şi miliarde de euro treceau în fiecare zi vechile graniţte care au adus atâtea greutăţi şi nedreptăţi .
Dar entuziasmul integrării europene a început să se disipeze în contextul în care beneficiile acestei Uniuni au căzut în banal, iar după evenimentele din 2009, Europa se rostogoleşte dintr-o criză într-alta.
Istoria Statelor Unite ale Americii ne arată că marile crizele pot întări un proiect politic de o asemenea anvergură, ba chiar indică faptul că doar prin traversarea unor asemenea momente, marile interese ale multiplelor tabere se armoniează
Daca va iesi sau nu, cum va iesi sau cum va ramane Marea Britanie în Uniunea Europeană, nu ştie nimeni nimic deocamdată. Şi probabil caâteva săptămâni situaţia va rămâne la fel.
Tabara Leave, cei care au susţinut ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, nu se aştepta că va câştiga, iar asta se vede acum din bâlbielile şi temporizările pe care le-au emanat de vineri până în prezent. Strategia lor se baza pe hărţuirea proiectului european din interior, nefiind nevoiţi să îşi asume implicaţiile economice şi sociale pe care le antrenează ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.
La Bruxelles, în acest moment, toată lumea încearcă să-şi păstreze calmul. Dar întotdeauna se ajunge la marea dilemă : “Mai multă sau mai puţină Europa?”, adică mai multă sau mai puţină integrare europeană. Dilema la care, de asemenea, marii lideri europeni nu vor să se înhame articulând o direcţie sau alta, ci preferă să se rezume la a asigura pe toată lumea că totul va fi bine în actuala configuraţie şi structură a Uniunii.
Totuşi, chiar daca doresc să menţină status-quo-ul, liderii europeni nu vor putea să se bată cu evidenţa. Europa s-a schimbat după 23 iunie. Fie că în bine sau în rău, istoria ne va arăta, dar schimbarea produsă este clară, iar o poziţionare în funcţie de acestă stare de fapt ar trebui să vină cât mai repede posibil.
După evenimentele din Marea Britanie, după reacţia furibundă a pieţelor şi a întregului şir de evenimente ce au inundat perspectivele unei vieţi cotidiene liniştite, partidul populist spaniol Podemos s-a prăbuşit în alegeri, permiţându-i premierului Mariano Rajoi să îşi consolideze poziţia în fruntea guvernului de la Madrid.
Trend-ul ar putea continua, partidele mainstream putând deveni, paradoxal, marii câştigători ai referendumului britanic.
Cu toate acestea, deşi tonul şi optica discursurilor s-a schimbat, deşi pericolul populist şi extremist pare să fie conştientizat, în sfârşit, de marile cancelarii europene, lipseşte o convergenţă a retoricii pro-europene.
Entuziaştii europeni s-au trezit, lumea a început să înţeleagă că riscul de a pierde lucruri majore precum: pacea şi libera circulaţie. Cu toate acestea, lipseşte încă un efort organizat din partea principaliilor lideri europeni.
În acelaşi timp, guvernanţii de la nivel naţional întotdeauna se laudă cu proiectele infăptuite cu bani eminamente europeni, în timp ce toate greutăţile sunt pasate către cei de la Bruxelles. Un mic steag european rămâne pe un proiect major de infrastctură, dar nimeni nu explică că existeţa lui rezidă din simpla apartenenţă a acelui stat la Uniunea Europeană.
“Daca le spui oamenilor de ani de zile că este ceva în neregulă cu Uniunea Europeană, nu poţi fi surprins dacă votanţii te cred” a spus Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene.
Marii demnitari şi funcţionari europeni nu sunt cunoscuţi cu adevărat de populaţia Uniunii Europene, fapt ce obturează masiv puterea instituţiilor europene. Lipsa lor de vizibilitate alimentează clişeul “birocratului de Bruxelles”, mereu tehnic, mereu departe de oameni, permiţânu-i politicianului local să-i paseze întotdeauna responsabilitatea.
De asemenea, deşi se afirmă de ani de zile că populaţia europeană trebuie să fie aclimatizată cu rolul fiecărei instituţii europene majore, nu vedem niciun efect al acestor programe, iar minciunile ordinare cu privire la proiectul european au prins într-o mare măsură în Marea Britanie.
În acelaşi timp, s-a mai născut un paradox, cei care au votat masiv pentru ieşirea din Uniunea Europeană au fost oamenii mai în vârstă, deşi mulţi dintre ei au trăit sau au fost în imediata vecinătate a consecinţelor războiului, iar însăşi Uniunea Europeană este un vehicul politic născut pentru a combate conflictul militar.
În altă ordine de idei, din toate discuţiile de la Bruxelles lipsesc, straniu, Statele Unite ale Americii, deşi situaţia actuală obligă atât Washington-ul cât şi Berlin-ul şi Paris-ul să continue relaţiile de colaborare, ba chiar să le imbunătăţească.
Statele Unite au permis Europei să renască şi au eliberat-o de cele mai rele tiranii pe care le-a văzut umanitateaîn toată istoria sa. Ar fi păcat şi periculos pentru pace ca o atitudine degaulliană să se nască la nivelul marilor lideri europeni.
Mai ales că, din seria de incertitudini care definesc peisajul global de astăzi, o certitudine iese în evidenţă, după votul din Marea Britanie, NATO devine şi mai relevantă.
