Crearea uniunii economice şi monetare europene este un caz unic în istoria statelor suverane. Zona euro este o "societate statală" de un tip complet nou, care depăşeşte conceptul tradiţional westfalian al suveranităţii.
Precum indivizii într-o societate, ţările din zona euro sunt în acelaşi timp independente şi interdependente. Se pot influenţa una pe cealaltă atât pozitiv, cât şi negativ. O guvernare corectă cere ca fiecare stat membru şi instituţiile Uniunii Europene să-şi îndeplinească responsabilităţile. În primul rând, o uniune economică şi monetară înseamnă exact aceasta: două uniuni, una monetară şi alta economică.
Uniunea monetară a Europei a funcţionat deosebit de bine. De la lansarea monedei euro în 1999, preţurile au fost stabile în 17 ţări şi pentru 322 milioane de oameni, cu o rată medie anuală a inflaţiei de doar 2,03% - o cifră mai bună decât recordul Germaniei între 1955 şi 1999. Mai mult, zona euro a creat 14,5 milioane de locuri de muncă noi începând cu 1999, faţă de 8,5-9 milioane în Statele Unite. Nu se poate spune că şomajul nu este o problemă gravă în Europa, dar Europa nu este într-o inferioritate evidentă - toate economiile avansate trebuie să sprijine crearea locurilor de muncă.
De asemenea, la nivel consolidat, contul curent al zonei euro este echilibrat, raportul datorii-PIB este mult sub cel al Japoniei, iar deficitul public anual este sub cel al Statelor Unite, al Japoniei sau al Marii Britanii.
Moneda euro în sine nu explică de ce zona euro a devenit omul bolnav al economiei globale. Ca să înţelegem acest lucru, trebuie să analizăm slăbiciunile uniunii economice europene.
Pentru început, Pactul de Stabilitate şi Creştere, menit să asigure politici fiscale temeinice în zona euro, nu a fost implementat în mod corect. Dimpotrivă, în 2003 şi 2004 Franţa, Italia şi Germania au încercat să-i slăbească forţa. Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi statele mici şi mijlocii din zona euro au oprit ruperea pactului, însă spiritul său a fost compromis.
Mai mult, guvernanţa în zona euro nu a prevăzut monitorizarea şi supravegherea indicatorilor de competitivitate - tendinţe în preţuri nominale şi costurile în statele membre, sau dezechilibrele externe ale ţărilor din zona euro (în 2005, cu mult înainte de criză, eu am solicitat, în numele consiliului BCE, supravegherea unor indicatoare naţionale, inclusiv costul unitar cu forţa de muncă).
O a treia sursă de slăbiciune este că nicio unealtă de management a crizei nu a fost gândită la lansarea euro. În mare parte din statele lumii, dar în special în economiile avansate, "benign neglect" ("dulcea neglijenţă", n.r.) era la ordinea zilei, la momentul respectiv.
În fine, corelarea dintre bonitatea băncilor comerciale ale unei anumite ţări şi cea a guvernului creează o nouă sursă de vulnerabilitate, cu efecte deosebit de distrugătoare în zona euro.
Din fericire, au fost făcute progrese, cum ar fi îmbunătăţiri substanţiale aduse Pactului de Stabilitate şi Creştere şi introducerea supravegherii asupra indicatorilor de competitivitate şi dezechilibrelor naţionale. Au fost introduse unelte noi de management al crizei şi există un consens că stabilitatea şi prosperitatea UE au nevoie de introducerea pieţei unice şi a reformelor structurale obligatorii în toate cele 27 de state membre. Uniunea bancară propusă ar ajuta la separarea bonităţii băncilor comerciale de cea a guvernului.
Dar nici aceşti paşi nu sunt suficienţi. În loc să impună amenzi ţărilor care încalcă regulile şi ignoră recomandările, aşa cum ar fi trebuit să facă Pactul, Comisia Europeană, Consiliul European şi - aceasta este esenţial - Parlamentul European ar trebui să decidă direct ce măsuri vor fi implementate imediat în ţara în cauză. Regulile fiscale şi anumite politici economice ar urma activării unei "federaţii prin excepţie" în zona euro.
Ideea că o monedă unică înseamnă acceptarea unor limite asupra suveranităţii fiscale nu este nouă. O "federaţie prin excepţie" apare pe cale de consecinţă logică din cauza lipsei de efect a amenzilor prevăzute de Pact şi este în armonie cu principiul subsidiarităţii aplicat de la introducerea Pactului: atât timp cât politicile economice naţionale sunt în conformitate cu cadrul legal, nu există sancţiuni.
Poate cel mai important element al "federaţiei prin excepţie" ar fi puternica sa ancoră democratică. Activarea federaţiei
s-ar face printr-un proces decizional complet democratic, cu răspundere politică clară. Implementarea măsurilor propuse de Comisie şi aprobate de Consiliu ar necesita un vot majoritar în Parlamentul European, mai exact al reprezentanţilor aleşi de membrii zonei euro.
În astfel de circumstanţe excepţionale, parlamentul ţării vizate ar avea oportunitatea să explice Parlamentului European de ce nu a putut implementa recomandările UE, iar Parlamentul ar putea explica de ce sunt în joc stabilitatea şi prosperitatea zonei euro. Ultimul cuvânt ar aparţine totuşi Parlamentului European.
În trecut am sugerat crearea unui minister european de finanţe, responsabil de activarea federaţiei fiscale şi economice când şi unde ar fi necesar şi de administrarea noilor unelte anticriză precum Mecanismul European de Stabilitate. De asemenea, ministerul ar supraveghea uniunea bancară şi ar reprezenta zona euro în toate instituţiile financiare internaţionale şi reuniunile informale.
Cel mai important, în cele din urmă "federaţia prin excepţie" nu ar mai fi o excepţie. Ministrul de finanţe ar deveni membru al viitorului organ executiv al UE, alături de ceilalţi miniştri care se ocupă de alte departamente federale.
Din această perspectivă, Comisia prevesteşte un viitor guvern democratic european, după sugestia ministrului german de finanţe Wolfgang Schäuble referitoare la un preşedinte ales al UE. Consiliul European pare să anticipeze o viitoare cameră superioară a Parlamentului European, cu camera inferioară fiind deja aleasă de cetăţenii UE.
Sunt conştient de cutezanţa propunerilor mele, dar europenii trebuie să înveţe din trecutul recent. Trebuie să ne fie clar ce trebuie făcut pentru a obţine o guvernare care este democratică şi puternică pe măsura cerinţelor.
Text obţinut prin amabilitatea Project Syndicate, un proiect nonprofit care pune la dispoziţia publicului ideile şi opiniile unora dintre principalii actori şi comentatori ai scenei economice şi politice mondiale.
Jean-Claude Trichet, membru al Consiliului Director al Băncii Reglementelor Internaţionale, a fost preşedinte al Băncii Centrale Europene între 2003 şi 2011 şi preşedinte al Băncii Franţei între 1993 şi 2003.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
