În mulţimea adunată pe străzile Parisului săptămâna trecută, care sărbătorea victoria Franţei din semifinale şi calificarea la o şansă unică pentru a duce trofeul acasă, se puteau observa tricouri pe modelul purtat de echipă la finala din 1998, scrie The Atlantic.
Acestea sunt mai largi decât cele vândute în 2018, de un albastru mai deschis, cu o dungă roşie şi guler alb. Pe spate, se puteau vedea numele generaţiei trecute – Zidane, Thuram, Henry – cei care au câştigat în acel an primul şi singurul trofeu mondial dus acasă de francezi.
Cu Franţa în finala de duminică, fiecare conversaţie ajunge înspre secolul trecut, şi toată lumea se întreabă dacă se va repeta istoria din 1998.
Atunci, Kylian Mbappe, atacantul vedetă al echipei din 2018, nu era nici măcar născut încă. La fel ca mulţi fani francezi care au inundat străzile săptămâna trecută după victoria din semifinale. Cu toate acestea, ei au crescut auzind, din nou şi din nou, poveşti despre acele zile miraculoase, care au devenit doar un mit. Până acum.
Stade de France, principalul stadion construit de francezi în 1998 pentru a găzdui Campionatul Mondial, aminteşte naţiunii de singurele momente în care tinerii au inundat strada în ultimii ani, în special după 2015, când aceştia au ieşit pentru a protesta împotriva bombardamentelor şi terorismului care au avut ca ţintă şi celebrul stadion francez.
În data de 13 noiembrie 2015, într-o serie de atentate coordonate în Paris, Stade de France a fost ţinta unor explozii în timpul unui meci amical dintre Franţa şi Germania, preşedintele Francois Hollande fiind prezent la eveniment.
Cupele Mondiale sunt construite pentru a creea cicluri de memorie naţională şi speranţă, scrie publicaţia americană. Ele oferă o structură predictibilă care creează loc pentru evenimente nepredictibile şi generează cronologii veritabile.
Anglia a ajuns în prima semifinală din ultimii 28 de ani şi a încercat să ajungă în prima finală din ultimii 52 de ani. Cu un singur gol, Croaţia a şters tot acest vis.
Cifrele sunt, în anumite privinţe, banale. Însă pentru unii jucători şi unii fani, speranţa că echipa lor va ajunge în finală îi poate alimenta o viaţă întreagă.
Povestea din 1998 a Cupei Mondiale a rămas o legendă în Franţa: o echipă formată din juctori foarte diferiţi – un jucător din regiunea Basque numit Bixente Lizarazu, un jucător din Guadalupe, numit Lilian Thuram şi un copil al unor imigranţi algerieni, pe nume Zinedine Zidane.
Zidane a înscris două goluri în finală împotriva Braziliei. Victoria a venit în Franţa în data de 12 iulie, după care au urmat trei zile de sărbătoare.
În 1996, liderul de extremă stânga Jean-Marie Le Pen a atacat jucătorii, susţinând că majoritatea sunt „străini” şi plângându-se că unii nu au cântat imnul Franţei, La Marseillaise, înainte de meciuri, ceea ce ar sugera că ei de fapt nu iubesc Franţa.
Jucătorii au încercat să răspundă puternic în cuvinte, însă cel mai puternic răspuns a fost victoria din 1998.
Victoria lor a fost văzută drept o victorie a gândiri conform căreia Franţa este atât de puternică datorită numărului mare de imigranţi.
În următorii ani, Thuram şi-a folosit statutul simbolic pentru a fi foarte vocal împotriva rasismului şi pentru a convinge poporul să fie mai deschis cu privire la politicile imigraţioniste. Munca lui s-a concretizat într-un final printr-o fundaţie concentrată pe educaţia anti-rasistă.
În 2006, o echipă condusă încă o dată de Zidane şi Thuram a ajuns în finala Cupei Mondiale. Echipa a pierdut meciul la penaltiuri după o partidă strânsă în care Zidane s-a retras din carieră. Zidane a rămas ţinut minte din acea finală drept jucătorul care l-a lovit cu capul în piept pe italianul Materazzi.
Cu toate acestea, durerea înfrângerii din acea noapte bântuie acum Franţa în acest final de săptămână.
Echipa, prin ceea ce reprezintă, este o radiografie perfectă a societăţii franceze. Echipa, ca şi naţiunea, este o răscruce globală, un loc construit de sute de ani de colonialism şi migraţie.
În 1998, Franţa a bătut în semifinală Croaţia. În acel meci, fundaşul Lilian Thuram a înscris două goluri de excepţie. Unul dintre „semnele bune” pentru francezi este acela că în semifinala de anul acesta împotriva Belgiei, victoria a fost asigurată tot de un fundaş, Samuel Umtiti, care, aşa cum a scris Vincent Duluc în cotidianul francez L Equipe, „a menţinut tradiţia franceză a fundaşilor care înscriu în semifinalele Cupei Mondiale odată la 20 de ani”.
