Dacă la jumătatea secolului trecut Grecia înfăptuia un „miracol economic“ având unul dintre cele mai dinamice ritmuri de creştere din lume, cursul impus economiei începând cu anii ’70 a condus ţara în pragul colapsului financiar.
Bazele Republicii Elene au fost puse în 1975, după înlăturarea dictaturii militare impuse în 1967. Cu un avans de 5,5% al PIB-ului la nivelul anilor ’70, veniturile grecilor s-au triplat în acest deceniu faţă de nivelul din anii ’60, în timp ce rata şomajului se situa în jurul valorii de 2%.
La intrarea în Uniunea Europeană, în 1981, PIB-ul per capita din Grecia era cu doar 5% sub media blocului comunitar. Stagnarea economică din anii ’80 a fost revigorată de reformele întreprinse de guvernul grec condus de Konstantinos Mitsotakis, al cărui program amplu de privatizări a dus însă la o grevă generală în 1992.
Un an mai târziu, Atena adoptă recomandările UE în legătură cu un pachet de reforme pe cinci ani, reuşind pentru prima oară după mai multe zeci de ani să stabilizeze rata inflaţiei sub nivelul de 10%.
PIB-ul per capita a crescut cu 1,1% în ultimul deceniu al secolului trecut, în timp ce rata şomajului a crescut constant în această perioadă, ajungând la 12% în 1999.
Până la începutul anilor 2000, diferenţa dintre PIB-ul per capita din Grecia şi media UE a crescut de la 5% la 30%.
Grecia nu a fost acceptată în zona euro în 1999, când a fost formată uniunea monetară, din cauza inflaţiei încă mult peste media UE şi a nivelului ridicat al datoriilor, scrie The Telegraph.
Totuşi, la 1 ianuarie 2001, Grecia a devenit al 12-lea membru al zonei euro, deşi mai mulţi economişti au ridicat semne de întrebare în legătură cu acurateţea datelor furnizate de guvernul de la Atena privind respectarea criteriilor economice impuse de blocul comunitar. Trei ani mai târziu, executivul grec a recunoscut că a falsificat datele pentru a adopta euro în locul drahmei, Grecia având un deficit bugetar de peste 3% din PIB în anul 2000.
Odată cu intrarea în zona euro, Grecia s-a putut împrumuta la dobânzi de 2-3%, în condiţiile în care, până atunci, executivul grec lua credite cu dobânzi de 10%-18%.
Împrumuturile au alimentat dublarea salariilor în mai puţin de zece ani şi creşterea substanţială a pensiilor, precum şi organizarea Jocurilor Olimpice la Atena, în 2004, care au costat circa 9 miliarde euro. Guvernul a introdus în 2005 un buget de austeritate, care a presuspus creşterea TVA-ului la alcool şi tutun, pentru a limita deficitul bugetar. În acelaşi an şi în anul următor au avut loc mai multe greve ale transportatorilor greci, provocate de intenţia guvernului de a modifica legislaţia muncii şi de a privatiza unele companii.
În 2008, rata şomajului a scăzut la 8%, însă odată cu declanşarea crizei economice în 2009, a avansat rapid, ajungând la 25% în prezent. Deficitul bugetar a ajuns la 6% în 2009, iar datoria externă a crescut la 262 miliarde euro, determinând agenţiile de evaluare financiară să retrogradeze ratingul Greciei. La începutul lui 2010, din cauza temerilor tot mai mari privind intrarea Greciei în faliment, guvernul de la Atena încheie un pachet de salvare financiară de 240 limiarde euro cu creditorii internaţionali şi impune un regim drastic de austeritate în ţară.
