Ignoranţa unor femei de serviciu, pierderea în hăţişul birocratic al vagonului de tren în care se aflau maşinile de scris şi documente importante dar şi multe alte ghinioane au făcut ca Tratatul de la Roma, prin care s-au pus în 1957 bazele Comunităţii Economice Europene, precursoarea Uniunii Europene, să fie în final semnat pe o foaie albă de hârtie.
Organizarea evenimentului de semnare a Tratatului de la Roma a fost până recent unul dintre cele mai bine păzite secrete din istoria UE, scrie EurActiv. Însă ceremonia de lansare a unei cărţi despre istoria Comisiei Europene din perioada 1973-1986, găzduită în clădirea Berlaymont din Bruxelles, i-a oferit lui José Manuel Barroso, preşedintele în exerciţiu al Comisiei Europene, ocazia să dezvăluie anecdote necunoscute, inclusiv pe cele legate de semnarea Tratatului de la Roma din 1957.
Karina Auriol, un cercetător al comisiei care s-a ocupat de ”colectarea” anecdotelor, descrie povestea semnării Tratatului de la Roma.
Pentru aducerea Tratatului pentru semnare la Roma a fost ales un oficial din guvernul Belgiei. Termenii acordului fuseseră negociaţi la Castelul Val Duchesse din Bruxelles, iar după negocieri oficialul a încărcat toate documentele, maşinile de scris şi maşinile şapirograf (copiatoarele din acea vreme) în tren pentru a le duce în capitala italiană. Vagonul este sigilat, iar oficialul se urcă în acelaşi tren.
Dar când trenul ajunge la graniţa cu Elveţia, oficialul aude sunetul caracteristic al unui vagon care este detaşat de restul trenului. El sare pe peron doar pentru a realiza că este vorba de chiar vagonul cu preţioasele documente. Autorităţile elveţiene au explicat că un tren care transportă simultan bunuri şi persoane nu poate să circule pe teritoriul Elveţiei. Oficialul nu are de ales, iar călătoria continuă cu trenuri separate.
Dar când trenul ajunge la graniţa cu Italia, autorităţile îi cer oficialului să prezinte certificatele de import cu toate ştampilele necesare. În timp ce acesta încearcă să explice importanţa misiunii sale, iar italienii acceptă în cele din urmă să facă o excepţie, vagonul se pierde. După o lungă căutare, el reuşeşte să găseasca vagonul şi să-şi continue călătoria spre Roma, însă în Milano vagonul este pierdut din nou. Când belgianul şi vagonul „său” ajung la Roma, constată că s-a irosit prea mult timp.
Oficialul întâmpină o altă problemă atunci când ajunge în sala din Roma, unde urma să aibă loc ceremonia semnării propriu-zise a Tratatului, dar de data aceasta cu maşinile şapirograf. Sala era decorată cu picturi ale maestrului Rubens, iar maşinile şapirograf aruncau cerneală în toate direcţiile, astfel că belgianul a fost nevoit să mute aparatele şi documentele în subsolul clădirii şi să angajeze studenţi italieni care să-l ajute să recupereze din timpul pierdut. După doar două zile de lucru studenţii italieni intră în grevă aşa că echipa responsabilă cu organizarea se vede nevoită să aducă secretare din Luxemburg.
În cele din urmă, după ce aproape totul este pregătit, oficialul „erou” constată că foile sunt prea ude din cauza umidităţii şi ia decizia să le lase la uscat pe podea o noapte întreagă. Belgianul s-a dus aşadar la culcare dar dimineaţa are o surpriză de proporţii atunci când constată că femeile de serviciu au aruncat tot ceea ce ele au crezut că sunt hârtii de care nu mai este nevoie. Astfel a dispărut Tratatul de la Roma, dar şi şabloanele originale folosite la scris, fapt ce făcea imposibil crearea de copii.
Oficialul panicat împreună cu echipa sa au început să caute Tratatul în toată Roma, însă fără succes. Singura soluţie găsită a fost ca şefii de state şi de guverne să semneze Tratatul pe o singură foaie de hârtie pe care apărea doar numele acestora.
Organizatorii nu au fost îngrijoraţi că oficilităţile semnatare îşi vor da seama de greşeală şi au presupus că aceştia vor păstra secretul, însă pentru a împiedica jurnaliştii să vadă documentul, acesta a fost dus imediat după semnare într-o cameră separată.
Karine Auriol a spus că aceste anecdote sunt importante întrucât spulberă mitul conform căruia intergrarea europeană este astăzi mai dificilă decât era în trecut. Ea consideră că este nevoie şi de o “umanizare” a mitului referitor la părinţii fondatori şi că istoria Europei a fost dintotdeauna una de gestionare a crizelor.
Barroso a spus că a făcut deja demersurile necesare pentru începerea scrierii unei cărţi care să acopere activitatea Comisiei din perioada 1986-2010. El a lăudat autorii cărţii despre istoria Comisiei Europene din perioada 1973-1986 şi a menţionat că propria contribuţie a fost să aleagă poza de pe coperta: prima ridicare a steagului UE la 29 mai 1986 în faţa clădirii Berlyamont, în care apare şi fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Dolores.
La lansarea de carte au participat numeroase personalităţi din perioada postbelică, în care a început procesul de integrare europeană, printre care şi Jean Rabier, născut în 1919, şeful de personal al lui Jean Monnet, considerat unul dintre “părinţii fondatori” ai Unităţii Europene.
