Asupra acestui lucru atrage atenţia Martin Wolf, editorialist al Financial Times. După opt ani de la marea criză economică se vede clar o Europă cu două viteze, una în care o parte avansează şi cealaltă parte în cel mai bun caz stagnează.
De aceea n-ar trebui să mire puterea pe care au căpătat-o forţele politice de scindare. Ele se hrănesc mai ales cu frustrările oamenilor, ale celor care votează.
În Europa de Est, economia maghiară (PIB exprimat în euro la preţurile pieţei calculat de Eurostat) abia anul trecut a reuşit să revină şi să depăşească, dar nu cu mult, valoarea avută în 2008, ultimul an de boom economic de dinainte de criză. De câţiva ani Ungaria premierului Orban este o ţară care pune la încercare regulile de convieţuire în UE. Premierul dă acum impresia publicului său că Ungaria este o ţară căreia forţe externe îi vor răul. Polonia nu a intrat niciodată în recesiune şi s-a detaşat semnificativ de punctul 2008, dar acum încetineşte, iar naţionaliştii se instalează confortabil la putere.
În zona euro divergenţele sunt şi mai mari. Economia Greciei, focarul principal al crizei datoriilor şi până nu demult unul dintre cele mai mari pericole pentru unitatea zonei euro, este cu mai mult de 25% sub nivelul din 2008. Germania, cea mai mare economie europeană, cere în continuare Atenei să strângă cureaua, adică să continue cura de austeritate, în timp ce ţara este paralizată cu zilele de greve generale. Protestele violente nu sunt ceva neobişnuit la Atena.
Potrivit Conference Board, un grup de cercetare, între 2017 şi 2016 PIB-ul real pe cap de locuitor raportat la paritatea puterii de cumpărare a crescut cu 11% în Germania, s-a mişcat uşor în Franţa, a scăzut cu 8% în Spania şi s-a prăbuşit cu 11% în Italia.
În Spania indicatorul probabil că abia la sfârşitul deceniului va ajunge la nivelul de dinainte de criză, aminteşte Martin Wolf.
În Italia revenirea nu se va face probabil înainte de mijlocul deceniului viitor. Această perioadă de agonie este mult prea lungă. Germania de Vest şi chiar Japonia, devastate de bombardamente în Al Doilea Război Mondial, şi-au revenit mai repede în anii 1940.
Din această perspectivă, zona euro s-a transformat o maşină care produce mai degrabă divergenţă economică între statele membre în loc de convergenţă. Italia are un sector bancar cu probleme, împovărat cu credite neperformante de 360 de miliarde de euro. Durerea este în mare parte rezultatul declinului economic prelungit. Dacă acest declin continuă, este foarte probabil ca datoriile toxice să crească.
Divergenţa dintre performanţele economiilor zonei euro reprezintă o provocare majoră, însă după criză s-au făcut şi progrese în direcţia îmbunătăţirii competitivităţii. Un indicator sunt salariile. Înainte de criză, salariile medii au crescut substanţial în Franţa, Italia, Spania, Grecia ţi Portugalia în raport cu cele din Germania. De atunci, situaţia s-a inversat, îmbunătăţind echilibrul în economia zonei euro.
Au dispărut şi deficitele de cont curent de dinainte de criză din ţările cu probleme, dar aceasta din cauza colapsului cererii reale. În al treilea trimestru din 2016, cererea internă reală agregată era cu 10% sub nivelul din primul trimestru al 2008, în timp ce în Spania era cu 11% mai mică. În aceeaşi perioadă, cererea reală din Germania a crescut cu 8%. Iar surplusul de cont curent al Germaniei a urcat de 7% din PIB în 2007 la puţin sub 9% din PIB în 2016. Aceasta este încă o eroare a ajustării interne din zona euro.
Editorialistul FR recomandă ca tratament respingerea austerităţii. Alţi analişti spun că prin medicamentele care ar trebui administrate ţărilor cu probleme din sudul zonei euro ar trebui să se combată mai întâi corupţia, principala barieră contra reformelor.
bogdan.cojocaru@zf.ro
