Business Internaţional

Olga Grygier-Siddons, director executiv al PwC ECE: Incertitudinea, cel mai mare risc pentru economiile est-europene

Olga Grygier-Siddons, director executiv al PwC ECE:...

Autor: Adelina Mihai

07.05.2015, 00:03 592
Incertitudinea, neîncrederea managerilor în eco­no­mie, natalitatea foarte scăzută combinată cu creşterea constantă a populaţiei vârstnice şi cooperarea regională slabă sunt sunt câteva dintre problemele care frânează marşul eco­nomiilor din Europa Centrală şi de Est spre Occident. Despre astfel de dificultăţi, dar şi despre modalităţile prin care pot fi depăşite a vorbit pentru ZF Olga Grygier-Siddons, director executiv al PwC ECE. PwC este una dintre cele mai mari firme de consultanţă financiară din lume.
 

Care sunt la momentul actual cele mai mari probleme pentru economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE)? Care ar fi soluţiile pe care ţările din regiune le-ar putea adopta pentru a accelera ritmul creşterii economice?

În contextul mai larg al crizei din zona euro şi al pro­ble­melor geopolitice actuale din Rusia şi Ucraina, riscul cel mai mare la adresa economiei din ţările din regiune este incer­titu­dinea.  Sondajul nostru recent în rândul directorilor executivi de companii (PwC Global CEO Survey) a arătat că dintre toţi directorii generali din lume, cei din Europa Centrală şi de Est sunt cel mai puţin încrezători în creşterea eco­nomică pe termen scurt.  Nu este surprinzător faptul că 78% dintre respondenţi menţionează incertitudinea geopo­liti­că drept un risc major.  Alte riscuri importante evidenţiate de sondaj  sunt regle­mentarea, impozitarea şi disponibilitatea per­sonalului calificat.

Europa Centrală şi de Est nu este o regiune omogenă, iar problemele pe care la întâmpină ţările respective sunt specifice; putem totuşi distinge câteva teme comune.

Din raţiuni istorice, ţările din regiunea noastră au rămas în urma celor din Europa Occidentală în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială. Liberalizarea economiilor, privatizarea companiilor de stat şi deschiderea către investiţii străine au început în anii ‘90, dar în ritm diferit. În timp ce Polonia, Cehia şi Ungaria au implementat reforme economice rapide (terapia de şoc, cum a fost numită în Polo­nia), alte ţări, cum ar fi România, Bulgaria, Slovacia şi Serbia, au ales o abordare mai graduală a implementării re­for­melor. Aceasta a însemnat că în timp ce ţările din primul grup şi-au încheiat în general tranziţia la economia de piaţă la mijlocul anilor ‘90 şi şi-au reluat creşterea economică pe baze capita­liste mai solide, a doua categorie de state a amânat reformele necesare până la finele anilor ‘90, sau chiar mai târziu.

Ţările din regiunea noastră au suferit din cauza infrastructurii proaste, însă s-au făcut progrese constante în îmbunătăţirea infrastructurii de transport, mai ales în ţările care au utilizat intensiv fondurile structurale de la Uniunea Europeană pentru a finanţa astfel de proiecte.

O altă problemă comună este cea demografică, şi anume na­talitatea foarte scăzută în întreaga regiune, combinată cu creşte­rea constantă a populaţiei vârstnice, ceea ce împovărează tot mai mult sistemele de asigurări sociale. Institu­ţiile financiare internaţionale au încercat abordarea acestei probleme promovând reforma sistemelor de pensii şi introducând al doilea pilon al fondurilor private de pensii în ţările din regiune. Totuşi de la instalarea crizei am observat că multe dintre aceste ţări au înregistrat un recul al reformelor, naţionalizând activele fondurilor private de pensii.

Cooperarea regională ar fi putut fi mai bună, există rivalităţi între state, precum şi o tendinţă a  ţărilor din regiunea noastră de a concura cu vecinii pentru a-i depăşi în domeniul politicilor fiscale. 

De asemenea, unele ţări din regiunea noastră au de suferit din cauza slabei capacităţi administrative, pe când altele au fost pionere în noi politici publice, cum ar fi Ţările Baltice, care au fost primele din lume care au introdus cota unică de impozitare, iar acum au un avans considerabil faţă de regiune în ceea ce priveşte informatizarea şi tehnologizarea administraţiei (e-government). 

Până în prezent, modelul de dezvoltare al ţărilor din ECE s-a bazat pe o forţă de muncă relativ ieftină, calificată, având o productivitate a muncii scăzută, însă în creştere. Aceasta a dus la o creştere accelerată a investiţiilor străine în capacităţile de producţie din ţările din ECE, care au devenit strâns interconectate cu economia statelor din Europa Occidentală.

Ţările din ECE sunt acum centre importante de producţie şi servicii de înaltă calitate. Totuşi, acest model va deveni mai puţin atrăgător pe măsură ce aşteptările salariaţilor privind veniturile cresc, iar costul muncii se măreşte (în teoria economică această etapă de dezvoltare în care se află acum cele mai multe dintre ţările din ECE se numeşte „capcana veniturilor medii" şi explică de ce unele state, cum ar fi Argentina şi Brazilia, nu au făcut până acum saltul de la stat în curs de dezvoltare la cel de stat dezvoltat). 

Soluţia pentru a ieşi din „capcană” este extinderea la nivel global a companiilor locale de vârf, care să îşi exporte propriile tehnologii, branduri şi produse. Pentru aceasta sunt necesare eforturi constante de investiţii şi inovaţie, precum şi existenţa unor politici economice coordonate ale guvernelor, care să urmeze strategii clare de dezvoltare. Aceste strategii ar trebui să cuprindă o abordare mai integrată, care să încurajeze segmentele care aduc valoare, cum ar fi capacităţile de cercetare-dezvoltare, companiile care utilizează şi creează tehnologii noi şi agricultura sustenabilă.

Guvernele pot sprijini dezvoltarea prin politici economice sănătoase şi reforme. Colaborăm cu multe guverne din întreaga regiune, ajutându-le să îşi sporească eficienţa, să implementeze reforme fiscale şi legislative favorabile mediului de afaceri, şi să combată corupţia. Ţările din ECE ar trebui, de asemenea, să investească în modernizarea infrastructurii la standardele vest-europene şi pot utiliza fondurile europene din  perioada de finanţare 2014-2020 pentru a recupera acest decalaj.

 

Cum aţi descrie mediul de afaceri din România, comparativ cu cel din Polonia sau din alte ţări din regiune (este vreunul dintre cele două state mai favorabil mediului de afaceri, este vreun guvern mai implicat în sprijinirea companiilor)?

Companiile au nevoie de predictibilitate pentru a prospera şi a contribui la dezvoltarea generală durabilă a zonelor în care activează. Pe fundalul provocărilor economice pe care le implică situaţia din Rusia şi Ucraina, şi care amenin?ă să o excludă pe prima din BRIC, ţările din ECE care reuşesc să se ferească de zona roşie a incertitudinii au potenţialul de a deveni câştigători incontestabili. 

Polonia a reuşit să îşi construiască o reputaţie de stat cu piaţa cea mai predictibilă, demonstrând că progresele sale economice sunt solide. România are parte în prezent de o fereastră de oportunitate pentru a-i urma exemplul. Remarc că ţara a înregistrat patru ani consecutivi de creştere economică (2011-2014) şi este pe cale să o facă şi în acest an. De asemenea, România a făcut progrese considerabile în privinţa gradului de uşurinţă în derularea afacerilor calculat de Banca Mondială, precum şi în cel al uşurinţei în plata impozitelor, calculat de PwC şi Banca Mondială. Am observat şi că autorităţile din România au luat măsuri pentru ameliorarea climatului de afaceri şi a legislaţiei fiscale prin scăderea contribuţiilor la sistemul de asigurări sociale, introducerea legislaţiei care reglementează societăţile de tip holding şi amânarea plăţii TVA la import. Astfel de măsuri, dublate de stabilitatea  macroeconomică a ţării, constituie baze solide pentru dezvoltarea economică în continuare a României.

Revenind la comparaţia cu Polonia, cred că autorităţile din această ţară au reuşit să utilizeze fondurile UE pentru a sprijini şi încuraja creşterea economică, dar şi pentru a favoriza dezvoltarea unei pieţe de capital extraordinar de puternice şi dinamice, prin bursa de la Varşovia. Aş încuraja autorităţile din România să analizeze succesul polonezilor în aceste domenii pentru a vedea dacă pot folosi exemplele bune pentru a mări rata absorbţiei acestor fonduri.

 

Când credeţi că va ajunge România la nivelul de trai din Polonia? Care sunt industriile cu poten?ial de creştere accelerată în fiecare dintre cele două ţări?

Dacă avem în vedere PIB-ul pe cap de locuitor din România, observăm că nivelul actual al României este similar cu cel al Poloniei de acum circa zece ani. Dacă România îşi menţine creşterea economică susţinută şi chiar ia măsuri pentru a spori rata de creştere, mă aştept ca în următorii zece ani să poată ajunge la 70-75% din media PIB pe cap de locuitor din UE - o realizare remarcabilă dacă ne gândim că nu cu mult timp în urmă România înregistra abia peste un sfert din media PIB-ului per capita din UE şi era una dintre ţările cele mai sărace din Europa.

Cât priveşte sectoarele economice cu mare poten?ial de creştere atât în România cât şi în Polonia, cred că domeniul IT şi cel al serviciilor externalizate, construcţia de autovehicule şi agricultura, au fost foarte dinamice în ultimii trei ani. România are ca puncte forte şi transporturile şi logistica, graţie poziţiei sale geografice favorabile, precum şi sectorul energetic, având în vedere faptul că ?ara este cel mai mare producător de petrol şi gaze din Europa Centrală şi de Est şi are o mare tradiţie în domeniu. Polonia are avantajul clar al sectorului financiar şi cred că îşi va consolida poziţia de nucleu financiar al Europei Centrale şi de Est. 

 

Conform unui studiu Hay Group, raportul dintre salariul de bază al unui director executiv şi cel al unui muncitor din România este de 1 la 9. În Polonia este de 1 la 8, pe când în Germania sau Marea Britanie un muncitor câştigă de doar trei ori mai puţin decât un director executiv. Care ar fi explicaţia pentru aceste inegalităţi şi care ar fi soluţiile pentru a sprijini o creştere mai accelerată a salariilor mici pentru muncitorii români şi polonezi?

Răsplătirea abilităţilor „rare” este un fenomen economic obişnuit. Economia ?ărilor din ECE încă duce lipsă de directori generali de top, însă aceasta este doar o parte a răspunsului. Cea de-a doua parte este că directorii generali „joacă” pe o altă piaţă decât muncitorii din industrie. Întrucât sunt activi pe o piaţă globală, executivii pot găsi relativ uşor locuri de muncă la Londra sau Berlin – deci salariile lor trebuie să fie competitive la nivel global. Piaţa pentru (cei mai mulţi dintre) muncitorii din industrie este limitată la o ?ară sau la o regiune, de aceea salariile acestora depind mai mult de condiţiile economice locale, şi nu de cele globale.

Însă s-ar putea să fie nevoie de o schimbare mai profundă a paradigmei salariale în regiune, care ar putea apărea pe măsură ce economia din ţările noastre se dezvoltă, sau care ar trebui să apară pentru a accelera ritmul creşterii economice. Aceasta implică două aspecte: pe de o parte bătălia pentru angajaţi talentaţi şi calificaţi, care nu a scăzut în intensitate în ciuda crizei economice, şi pe de altă parte capacitatea de a crea un mix economic optim între creşterea consumului (care se poate produce numai în măsura în care o parte din ce în ce mai mare a populaţiei dispune de venituri mai mari), investiţii şi exporturi. 

 

De ce ales PwC Varşovia drept centru regional şi nu Bucureştiul, de exemplu?

De fapt, membrii echipei noastre regionale de coordonare activează în diferite ţări din ECE, deci nu au sediul central regional undeva anume.  Eu locuiesc în Polonia, deşi călătoresc mult şi lucrez în diferite ţări din regiune, şi am fost aleasă de colegii parteneri din ECE pentru funcţia de director executiv.  Nu văd niciun motiv ca pe viitor să nu fie ales un partener din România în această funcţie.

 

Cum a reuşit Polonia să aibă o atât de mare rată de absorbţie a fondurilor europene şi ce ar putea face România pentru a-i urma exemplul?

Absorbţia fondurilor de la Uniunea Europeană a constituit una dintre marile priorităţi ale guvernului polonez în ultimii ani. Nevoile erau uriaşe, iar proiectele au fost implementate rapid (şi organizarea în anul 2012 a turneului final al Campionatului European de fotbal, de către Polonia împreună cu Ucraina, a fost utilă pentru proiectele de infrastructură).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO