Într-un editorial publicat în Financial Times, jurnalista Gillian Tett arată de ce angajamentul Rezervei Federale, banca centrală a SUA, de a-şi baza decizia finală privitoare la majorarea ratelor dobânzii pe date macroeconomice este unul dificil de pus în practică.
Odată cu publicarea raportului privitor la ultima şedinţă Fed, care a întărit aşteptările legate de o majorare a ratelor dobânzii, oficialii băncii centrale americane au subliniat că orice decizie finală va depinde de datele macroeconomice.
Totuşi, notează Tett, într-un anumit secor, cel al productivităţii, tabloul general este atât de derutant, încât este greu de văzut cum cineva s-ar putea baza pe aceste date.
Şi deşi această situaţie nu a generat încă multe dezbateri publice, „misterul“ ar putea complica dilema Fed, nu în ultimul rând pentru că din cauza acestuia este dificil de calculat cât de rapid poate creşte economia înainte ca noi majorări de rate să fie necesare.
Conform calculelor lui Alan Blinder, profesor de economie la Universitatea Princeton şi fost vicepreşedinte al Fed în perioada 1995-2010, în economia americană productivitatea a avansat în medie cu 2,6% în fiecare an.
Asta înseamnă că rata medie sustenabilă de creştere (trend growth rate) s-a situat în jurul a 3%. Totuşi, din 2010 creşterile totale medii ale productivităţii au fost de numai 0,65%.
Acest lucru este ciudat la mai multe niveluri. În primul rând, tendinţa vine în contradicţie cu convingerea populară că lumea occidentală înregistrează o dezvoltare puternică a sectorului tehnologic. Sporind misterul, banca centrală americană pare să aibă o înţelegere diferită a productivităţii. Proiecţii recente indică faptul că banca plasează rata sustenabilă de creştere la aproximativ 2,15%, însemnând o creştere a productivităţii de aproximativ 1,75%.
Deşi ultimul raport al Fed relevă faptul că banca şi-a redus recent estimările privitoare la rata de creştere a productivităţii, este departe de a fi clar cât de mult au fost reduse acestea sau de ce cifrele Fed au fost recent atât de în contradicţie cu datele statistice.
Potrivit editorialistei Gillian Tett, o explicaţie ar fi că statisticienii nu pot ţine pasul cu tendinţele tehnologice. O altă posibilă problemă este că boom-ul creditului din deceniul trecut a făcut sectorul financiar să pară mai productiv decât a fost înainte de 2007.
Un alt factor este că investiţiile companiilor au fost foarte reduse în ultima vreme chiar în contextul existenţei unui deficit în creştere în materie de competenţe la nivelul forţei de muncă americane. Aceasta ar scădea în mod normal productivitatea.
Mai există apoi o altă situaţie chiar mai ciudată. După cum arată Blinder, privind cifrele legate de productivitate într-un context mai larg, mai există două aspecte notabile.
Mai întâi, America nu este singura ţară în care productivitatea este în scădere. În al doilea rând, nu este prima dată când se întâmplă acest lucru: în anii ’70 şi ’80 a mai existat o scădere după o creştere anterioară. Poate fi o simplă coincidenţă, însă ceea ce surprinde legat de anii ’70 este că şi aceştia au fost caracterizaţi de schimbări dramatice în sectorul tehnologic.
În mod logic, inovaţia ar trebui să crească productivitatea. Totuşi, după cum a durat mai multe decenii înainte ca productivitatea să fie impulsionată de computere, ar putea dura ceva timp până când economia va fi impulsionată cu adevărat de smarphone-uri, notează Gillian Tett.
