Arts & Design

La restaurant cu Peter Imre : La Cambusa di Positano - meraviglia

07 mai 2009 247 afişări
Din aceeaşi categorie
O sa mergem putin inapoi, la Paste, pentru ca anul asta de fiecare Paste s-a intamplat ceva - si in duminica protestantilor, si de Pastele ortodox. Cand romanii sarbatoreau Invierea Domnului, eu m-am incumetat intr-o zona unde nici nu stiam ca exista asa frumusete.
Chiar daca situatia generala nu e motiv de fericire, acesta va fi un articol foarte pozitiv, pentru ca nu poti scrie despre asemenea minunatie decat cu o inima plina de ganduri placute - la Positano am vazut si romani fericiti, si locuri extraordinare.
In primul rand, as vrea sa daram repede niste idei preconcepute:
 
1. romanii in Italia sunt toti violatori si hoti - nu e adevarat
2. italienii ii privesc pe romani cu dispret, neincredere si ura - nici asta nu e adevarat.
Atata vreme cat nu generalizam despre italienii italieni si romanii romani, cred ca putem sa observam clar ca situatia nu e deloc asa. Faptul ca trei politicieni nemernici italieni agita o masa oarecum manipulabila nu inseamna ca italienii vor lagare de concentrare pentru romani. Ce-i drept, au si italienii masa lor, ca si noi, si sunt tot atat de guralivi si generalizatori ca si verisorii lor de langa Dunare - aici se vad originile comune. La randul lor, ei generalizeaza fapta a 5 romani - nu e ca si cum toti conationalii nostri care si-au facut drum prin Italia s-au apucat de blestematii.
Dar destul cu partile neplacute - trebuie sa va povestesc despre Positano, dupa parerea mea cel mai frumos loc de pe pamant, un veritabil colt de rai suspendat intre cer si mare, parfumat de perdelele de glicine, de livezile de portocali si de briza Mediteranei. Trebuie sa recunosc ca atata cultura geografica am ca pana anul asta nu auzisem de Positano. Cand am inceput sa ne imbogatim in tarisoara asta, am luat-o si eu ca tot romanul dornic de culturalizare, catre Saint Tropez si Monte Carlo. De asta mi-a trebuit atat de mult ca sa descopar cel mai romantic loc din lume. Seful meu mi-a trimis acolo, cand mi-a zis: „Peter, trebuie sa te duci in cel mai minunat si mai romantic loc din lume". Daca toti ar avea sefi ca al meu, turismul ar creste puternic si fiecare angajat ar merge cu drag la munca. Cred ca asta e visul meu: sa fiu asa sef ca seful meu. Sigur, asta e partea buna, rasplata dupa cinci ani de penitenta petrecuti cu altul, despre care mai bine sa nu mai vorbim. Pentru ca despre disparuti numai de bine. Sau nimic.
Asa ca mai bine sa va spun despre toata povestea asta cu sudul Italiei - e un munte de vreo 1.500 de metri, care tasneste din mare. Pe versantul verde sunt presarate, una peste cealalta parca, o sumedenie de casute in culori vii. Din albastrul adanc al Mediteranei iese muntele verde, impodobit cu cladirile pastelate si totul se termina cu albastrul cerului italian.
Si tot muntele e brazdat de serpentine pe care de-abia incap doua Fiat 500. Aici, in paradisul asta terestru, gasesti oameni relaxati, guralivi in cel mai placut mod, primitori, prietenosi si mari mancatori de paste. Si de peste.
Eu am mancat la un restaurant care mai are putin si pune mesele printre valuri, asa e de aproape de mare. La Cambusa e un restaurant foarte italienesc - aglomerat, cu mancare care-ti merge la inima (si la nivelul colesterolului), cu chelneri mereu zambitori si cu un aranjament foarte inventiv - cladirea propriu-zisa e de o parte a drumului, iar daca traversezi, fix in buza prapastiei, mai sunt vreo doua mese. Chelnerii, voiosi ca niste cintezoi, traverseaza in fuga drumul incarcati cu farfurii si platouri pe care se lafaie cele mai minunate paste, cele mai gustoase salate si cel mai proaspat peste. Si cel mai bun tiramisu pe care l-am gustat vreodata. Iar cele mai bune dulciuri din lume sunt la La Zagara. Retrag tot ce-am spus mai rautacios despre bucataria italiana. Pastele sunt o minune. Asa cum mi-a spus Pepo, „si un giorno non mangia pasta, hai fame di pasta". De la hotel si pana la Napoli, soferul ne-a povestit cum trebuie facute pastele, care, pe versantul Vezuviului se usuca in aer liber timp de patru zile. E o adevarata arta - nu ca pastele alea de supermarket care zici ca-s guma de mestecat.
La Cambusa e atat de aproape de mare incat cred ca nici nu se mai obosesc cu pescuitul -doar convoaca toti pestii de care au nevoie in bucatarie. Si pestele chibzuieste si zice - „decat sa ma mai chinui cu momeala, cu carligul mai bine imi iau ramas-bun de la bancul meu de colegi si plec de bunavoie si nesilit de nimeni sa fac un turist fericit". Cum zice Maestrul, „Numai pestele care se autodisciplineaza poate sa disciplineze si alti pesti".
Parca vad toti homareii, langustinele, rosioarele, sepiile si caracatitele, cu ochisorii lor umezi, incolonandu-se sub apa si traversand plaja pana in bucataria lui Luigi, care-i pregateste ca nimeni altul, cu lamaie proaspat culeasa din pom, cu frunze de lamai, cu ulei de masline si cu alte mirodenii insorite. Cand mananci asa ceva, iti dai seama ca nici nu mai exista altceva pe planeta decat pestele de la La Cambusa, proaspat aterizat din valurile Mediteranei, special pentru tine. Si chelnerii tot special pentru tine muncesc - la La Zagara, unde au cele mai bune prajituri care au existat vreodata, cu ciocolata si cu citrice confiate, chelnerul care ne-a servit lucra acolo de 40 de ani si niciodata nu s-a gandit sa faca altceva. „E atat de frumos aici ca nu-mi vine sa plec nicaieri". Sincer, daca as sta intr-o casuta ca de turta dulce, pe pantele unui munte spectaculos, intr-un orasel aproape prea frumos ca sa fie adevarat, la umbra ciorchinilor de glicine si a portocalilor infloriti, cred ca nici mie nu mi-ar veni sa plec nicaieri.
Mai ales ca de la mesele incarcate de delicatese de la La Cambusa se vede golful, unde vapoarele sunt gata sa plece si ele in larg, sa duca oamenii pe insule romantice. E un drum de mare de mii de ani - romanii veneau pe acolo, la Capri. De altfel, Capri a fost si singura insula pentru care un roman adevarat a lasat Roma: Tiberiu, imparatul. Apropo de vapoare, asa cum spune si Maestrul, „Vaporul in port e in siguranta, dar dupa o vreme ii putrezeste fundul." Pentru multi dintre noi e asa. Daca stam in port e adevarat ca avem o oarecare siguranta, dar ne pierdem toate instinctele si toate abilitatile daca nu ne aventuram din cand in cand in furtuna sau macar in locuri noi.
Noi ne-am aventurat in Positano si nu ne-a parut rau. Ce mai e foarte placut la Positano e faptul ca aici te intalnesti cu romani. Un anumit gen de romani - aceia care viziteaza si muzee, nu numai magazinul Prada. In centru ma pomenesc interpelat de o doamna care-mi zic e „Domnule Imre, pot sa spun acasa ca m-am intalnit cu dumneavoastra?" Dupa care, a doua zi, la restaurant, in Duminica Pastelui, unul dintre cei de la o masa vecina ma intreaba: „V-ati terminat casa de la Snagov?" „De ce ma intrebati?", spun eu, ca sa fiu politicos cu compatriotul. „Pentru ca eu sunt vecinul dumneavoastra de la Snagov".
Sunt romani veniti sa viziteze aceasta regiune nu prea cunoscuta, pentru care trebuie sa faci eforturi financiare si logistice - te duci cu avionul pana la Napoli, dupa care cu masina pe drumurile cele serpuitoare.
Desigur, asa cum spune cantecul, daca vezi Napoli apoi poti sa mori. Dar e bine ca italienii vad romani normali, eleganti, bon-viveuri, care iau masa in Positano si converseaza civilizat cu ceilalti oaspeti. Asa se vede ca suntem europeni, ca suntem integrati, facem si noi parte din toata povestea asta. Observ ca noii imbogatiti incep sa devina vechii imbogatiti pe masura ce vin altii din urma. Sper ca valul al doilea sau al treilea de imbogatiti romani sa depaseasca faza Saint Tropez si sa descopere locuri precum Positano sau Amalfi. Sa mergi pe serpentine si sa vezi biserica al carei ceas a facut tot filmul La Dolce Vita si unde poti sa o vezi pe Sophia Loren uitandu-se la ceasul turnului bisericii. E un colt rupt parca din minunatii ani ’60, dintr-un film de Vittorio de Sica, cu biciclistii care fac giro pe coasta, cu stradutele pe care lumea se plimba relaxata, cu privelistea superba a vilei Rodolpho si cu aceasta a opta minune a lumii: hotelul San Pietro, desemnat cel mai cel hotel de pe pamant de ani de zile.
Revenind la La Cambusa, Luigi face cea mai cea salata de rosii, cu cele mai dulci si mai rosii rosii, cu ulei de masline din gradina, busuioc si, desigur, mozzarella. Daca uleiul de masline din supermarketuri e presat la rece si extravirgin, inseamna ca asta din Positano e neprihanit. Si in salata se storc si cateva picaturi de lamaie, in care explodeaza toata culoarea si tot soarele din Positano. Cand Pipo, chelnerul, mi-a adus salata, nu mi-a dat si ulei de masline sau otet balsamic langa. Cand i-am zis sa mai aduca ceva ulei de masline, mi-a raspuns zambind: „Nu, salata e gata pregatita. Asa se mananca".
Nu trebuie sa mai faci tu nimic - s-au ocupat ei de tot. Ca si bruschetele, care nu mai trebuie asezonate cu nimic - painea facuta acolo, la cuptorul casei, e acoperita cu cubulete de rosii, frecate cu ulei si sare si busuioc. Tu nu trebuie decat sa mananci, sa te relaxezi, sa admiri cerul, marea, muntele, casele si sa asculti clopotele bisericutelor. Aici e cel mai frumos loc de pe pamant.