Una peste alta, toamna asta e foarte frumoasa; militarii si-au prezentat oferta de locuri de munca, iar taranii - oferta de recolta pentru depunerile de toamna/iarna. Domnul presedinte si-a prezentat oferta de scandal. Fiecare cu ce are. Intr-o atmosfera atat de insorita si calda, nici ca-ti mai pasa de criza mondiala. Desi mi-a zis mie socrul meu - "Vezi, toamna se numara bancile". Zilele astea observ o mare asemanare intre muste si banci.

Nu e de mirare in conditiile astea ca am cautat un loc zen, bland, pasnic, plin de echilibru si vibratii pozitive. Asa am descoperit cel mai cel restaurant - Maiko. Se vede ca se schimba si Bucurestiul: asa restaurante nu gasesti prea usor, nici la Londra, nici la Paris. L-am respectat din start pentru ca, desi e situat langa Soseaua Nordului, omul nu s-a repezit sa construiasca o sandrama pe iarba din Herastrau, ci a ales o cladire din Satul Francez, unde a facut minuni cu amenajarea locului.

Cand intri la Maiko, afara pot sa pice bancile mai ceva ca MIG-urile, iar politicienii pot sa urle din toti rarunchii despre atasamentul lor fata de tara si popor, ca imediat constati ca nu-ti mai pasa. Nu te mai consumi deloc si adopti imediat o atitudine zen. De la intrare, observi chelneritele gratioase si delicate ca florile de cires, imbracate in chimonouri in nuante pastelate. De la nimfe treci la pesti - adica la crapii japonezi care, cand te vad, scot capul la suprafata helesteului si isi tuguie buzele de parca cer un sarut. Motivul e mult mai prozaic - cateva firimituri de paine, pentru aceste creaturi atat de pofticioase. La etaj, mesele teppanyaki stau aliniate cuminti, astfel incat sa ofere o priveliste placuta asupra celor de la parter, asupra izvorasului care susura zen chiar la picioarele mesei si asupra unui acvariu populat de pestisori mai transparenti decat politicienii atunci cand se jura ca nu fura. Tot la etaj se afla un separeu foarte elegant - o camera scaldata intr-o lumina calda, in centrul careia se afla o masa lunga si foarte joasa, la care se presupune ca mesenii ar trebui sa ingenuncheze sau sa adopte pozitia lotus.

Dar proprietarii restaurantului, mai milosi din fire probabil, au inconjurat masa cu un soi de scaune (fara picioare, dar cu spatar), imbracate in matase vesela, iar sub masa exista un spatiu special pentru ca oaspetii sa-si poata intinde picioarele.

Mai japonez decat Maiko nu cred sa existe nici in gradinile de la poalele Muntelui Fiji. Fiecare particica din restaurant emana seninatate, liniste si echilibru - tot ce-mi lipseste mie adica - si altor 20 de milioane. Dar nu-i nimic, ca acum, cu alegerile astea, ii votam si ne linistim cu totii. Dintr-un neam atat de harnic si de destept, crema cremelor nu poate sa fie decat mai desteapta si mai harnica. Vom avea o trupa de uninominalizati de n-a vazut Bruxelles-ul de cand au construit Parlamentul European - o sa-i umilim.

Dar pana atunci sa ne bucuram de restaurantul nostru japonez. Niciunde n-am mai vazut atata atentie pentru detalii - de la piatra care imita lemnul pana la modul in care sunt aranjate mesele si in care e prezentata mancarea. Aici simti intr-adevar ca omul sfinteste locul. Si te mai simti si rege - chiar daca nu japonez.

Pentru inceput, incercati un amuse-bouche japonez - adica sushi: alge, ton de marmura, ton albastru, coada galbena sau arici de mare. Asta ca sa intrati in atmosfera. Declar fara discutie ca este cel mai bun sushi din oras - fraged, aromat, pestele e untos, ca o crema care ti se topeste in gura. Dar poate cel mai bun este somonul scotian rumenit usor, servit cu avocado - pentru cunoscatori (adica nu pentru cei care se opresc la sushi to go - desi toate trebuie sa aiba categoria lor de consumatori). Alaturi, ghimbir marinat in casa si un wasabi mai intepator decat orice comentator politic.

Desigur ca si mancarea japoneza, ca orice alta mancare, poate fi facuta la nivel de fast-food, de restaurant de calitate medie sau de haute cuisine. Maiko este haute cuisine. Si aici poate sa vina si Andrei Plesu pentru ca nu trebuie sa stea de-a busilea si are toata libertatea sa se bucure de binefacerile bucatariei japoneze, cum ar fi vitelul de 21 de zile.

Noi am ales niste specialitati preparate la teppanyaki, dar asa ne era de pofta ca am ispravit orezul inainte sa fie gata carnea. Dar merita, pentru ca e tare bun - gatit cu ou, cu ulei de susan si ulei de peste, cu un fel de bulion obtinut din ton, si cu unt cu usturoi. Numai orezul si ar merge pe post de desert. Totul e si bland, si armonios - cred ca o sa vin des aici sa stau, ca sa ma armonizez. Ca nu e greu - mananc orez, in timp ce Vova ne povesteste ce face, cum adauga ciupercile, cum marunteste si rumeneste carnea. E ca un dentist bun, care-si linisteste pacientul: "Nu o sa doara nimic, o sa fie bine". Ceea ce chiar nu e cazul la Maiko, pentru ca nu te doare nimic - nici sufletul, nici burta.

Si, daca se afla in apropiere, poate ai privilegiul sa stai la discutii si cu Takeshi care, dupa ce si-a platit datoriile provocate de falimentul firmei sale dotcom din Tokio, a vrut sa-si ia o vacanta lunga si cineva i-a recomandat sa se retraga la o manastire. El, din Tokio, cea mai apropiata manastire pe care a gasit-o a fost la Curtea de Arges, unde a devenit soferul Preasfintitului. Cum totusi nu era foarte hotarat sa urmeze calea monahala, mai iesea pe la barul din oras, unde a cunoscut-o pe fata care era in excursie la Curtea de Arges. Dar Preafericitul nu putea tolera asemenea dezmat, astfel ca Takeshi a fost discret rugat sa paraseasca manastirea. Totusi, ca un semn al recunostintei sale fata de Preafericit, a trecut la ortodoxism, dupa care a luat-o de nevasta pe cucerirea de la bar. Si s-au mutat intr-o dragoste deplina la Bucuresti, iar el isi aduce acum aportul de bucatar-sef la teppanyaki la Maiko. Dar si Vova e maiastru, un globe-trotter cu acte-n regula.

La Maiko, totul e despre arta proportiilor, despre finetea serviciului, despre eleganta mesenilor. Poate asta explica si diferenta intre noi si ei: noi incercam sa punem impreuna cu precizie un camion Roman, cu o rata a succesului mai mare sau mai mica, in timp ce ei asambleaza microcipuri. Ce-i drept, ei fac ca lucrurile sa para foarte simple, ca de pilda Vova jongland cu toate ingredientele la masa lui. Dar cel mai bine situatia poate fi definita asa cum spune Maestrul: "Teoretic, intre teorie si practica nu e nicio diferenta - in practica e".

Noi am incercat vitelul flambat in coniac, garnisit cu mai multe feluri de ciuperci, pieptul de pui frage-fraged si pulpele dezosate. E un spectacol intreg restaurantul asta, care iti desfata narile, ochii, sufletul. Si papilele gustative. Te simti bine cu tine - intri si tu intr-o ordine care, chiar daca nu e a noastra, tot ordine e. Totul e elegant, pana si toaleta, care arata ca o garsoniera (ce-i drept mai frumoasa decat una din Drumul Taberei).

Stand la Maiko, simti ca totul e asa cum ar trebui sa fie: toamna e frumoasa, ai prieteni buni, oamenii te iubesc, tu mananci bine la restaurantul japonez, iar conducatorii te calauzesc pe drumul cel bun, in directia cea buna. Simti si tu, dintr-o data, ca e cea mai buna dintre lumile posibile.

As fi vrut sa pot fi mai saltaret, mai glumet cu articolul asta, dar locul in sine comanda atata respect incat m-am rezumat la a descrie pentru dumneavoastra o experienta unica, nemaipomenita, care indeamna la zambet de satisfactie, nu la ras sarcastic. Desertul - de la inghetata de susan negru pana la clatitele cu fructe care ai jura ca sunt un fel de sushi, este la fel de fantastic. Si nu rezist sa mai amintesc de fetele in chimono, adevarate haiku ambulante: au o delicatete de parca nici n-ar fi de pe malul Dambovitei. Cred totusi ca haina face pe om. Eu, daca as fi in locul factorilor de decizie, as imbraca toate functionarele din Ministerul de Finante, de la directia de taxe, in chimono. Parca le si vad stand cuminti pe calcaie si purtandu-se frumos cu contribuabilii (desi ar trebui doua perechi de picioare ca sa le sustina). Iaca am contribuit si eu cu o idee de masuri administrative pentru o guvernare mai buna.

Maiko este primul restaurant din Bucuresti caruia ii acord 6Imre fara nicio ezitare, nicio retinere, niciun dubiu. E un japonez haute cuisine. O soma-tz sama deshi ta (intrebati-l pe Takeshi ce inseamna).