Pana acum s-a dovedit a fi un super inceput de an - evident, nu din punct de vedere politic. Cum nu vreau sa ma alatur corului de altfel foarte justificat al celor care considera ca totusi actorii ar putea fi tratati putin mai demn, m-am decis sa ma limitez la cratitele mele, avand in vedere nepriceperea de care dau dovada cand vine vorba de lucruri din astea complicate cum e politica mare a tarii. Evident ca nu am priceperea nici intuitia lu' Mirciulica a lu' Cartarescu. Ma gandesc totusi oare acuma ca pica si el in ciorba pedelisto-pesedista, cum s-o fi simtind? Iar domnul Liiceanu care se manifesta atat de vehement impotriva stangii neo-comuniste, presupun ca nu are o problema sartriana acum. Cat despre corul intelectualilor, as fi dispus oricand la o discutie pe acest subiect. Dar istoria a aratat ca Romania nu poate fi condusa cu intelepciune decat atunci cand toate celelalte solutii au fost epuizate.

Am avut norocul sa dau, inca de la inceputul anului, de un restaurant pe care mi-ar fi parut rau sa-l gasesc mai tarziu, din simplul motiv ca e atat de bun, incat nu mi-as dori sa-mi irosesc timpul in alta parte. Grandeur, pentru ca asa se numeste, din start pare un castigator, dar n-as dori totusi sa anticipez finalul. O sa o luam treptat, ca in romanele politiste, si o sa crestem gradat suspansul. Desi unii spun ca la mine, cand ceva incepe bine se termina prost. Dupa nevasta-mea, si ce incepe prost tot prost se sfarseste...

Dar sa revenim la Grandeur, care ar fi trebuit sa se numeasca Hauteur, avand in vedere pozitia foarte speciala. Am si eu mandria mea nationala (orice nationalitate oi avea): sa vad oraselul asta al nostru, capitala tarisoarei, un loc cosmopolit. Asa ca am nimerit-o la Grandeur, dar a trebuit sa-mi spuna cineva cum sa ajung, pentru ca restaurantul nu are firma. ~sta e de fapt cel mai bun semn - atunci cand nu e nevoie de semn. E un restaurant din alea unde se intra direct cu liftul, ca in locurile super tari din marii zgarie-nori ai capitalelor lumii. M-am simtit ca si cum eram intr-un restaurant din Manhattan, sigur, cu vedere la Harlem in cazul nostru. Daca asta e vederea, ce sa facem... Omul a facut restaurantul - la priveliste n-are cum sa umble ca nu e arhitect urbanist. Dar sa nu fim mofturosi, pentru ca avem ce vedea de la etajul 13 al unei cladiri de birouri de pe Buzesti - la noi nu e ca la americani, fara etajul 13. Oricum, aia din septembrie n-au tinut cont de asta - probabil ca sa nu-i faca pe americani si mai superstitiosi au bagat-o pe 11.

La restaurantul nostru, proprietarul n-a fost vreun modest cand si-a denumit locul Grandeur - sa speram ca nu da in mania grandorii. Oricum, locul, daca nu emana chiar grandoare, are un aer foarte elegant, contemporano-minimalisto-sic. Fotolii bej, pian sexy in mijloc, vedere de aproape 360 de grade prin geamurile imense, de mai ca te poti crede in Turnul Eiffel - noaptea cel putin, cu conditia sa te gandesti ca ai nimerit in Parisul anilor '40, cand razboiul impunea cat mai putine lumini. Sigur, chelnerul e inca la parter, n-a ajuns la etajul 13, mai are unele sincope - e limonada/nu e limonada, la bucatarie sunt lamai, dar la bar nu-s - ceea ce constituia in opinia sa un obstacol de netrecut in calea dorintei mele de a primi o limonada. Dar exercitiile de logica pe care le-am efectuat impreuna l-au ajutat sa inteleaga ca lamaia de la bucatarie poate fi transportata la bar. Tot dansul a cam anihilat specificul frantuzit al restaurantului cand mi-a adus ditamai piscul de gheata pisata peste limonada, ˆ l'Americaine. Cand l-am intrebat de ce, mi-a spus ca "asa pregatim noi limonada". Pai hotaraste-te bre - ori ai limonada, ori n-ai. Sunt eu carcotas... Restaurantul are apa mea minerala preferata - nu-i dau numele ca sa nu se spuna ca fac reclama, dar e fenomenala. O sa vin aici doar pentru apa minerala si o sa cumpar pentru acasa. Sfidand oprobriul atras de nerespectarea indicatiilor prezidentiale, voi bea apa minerala din strainatate - na! Pentru mine, numai faptul ca au apa asta minerala ii califica in topul restaurantelor din 2009. E un loc de talie mondiala, printre cele mai placute surprize in cei aproape 6 ani de cand ma produc cu rubrica asta. Sigur, am vazut locuri frumoase, elegante si bune in toti anii astia, dar Grandeur beneficiaza enorm de locatie, de inaltime - chiar daca e un cliseu, trebuie sa spun ca locul e la inaltime si la propriu, si la figurat. Si ma bucur ca proprietarii nu si-au batut joc de vederile astea fabuloase.

Aici la Grandeur am vazut oameni din protipendada bucuresteana care nu sunt si nu vor fi atinsi de criza - poate criza de bila daca fac ca mine si mananca prea mult din mancarurile fantastice nascocite de maestrul bucatar francez.

Prima problema, pentru mine, a aparut rapid - in momentul in care au adus cosul cu paine si mi-am dat seama ca nu ma mai pot opri din mancat - bagheta alba, taraneasca e chiar irezistibila si pana si untul nu stiu de unde il iau pentru ca are un gust deosebit, foarte bun.

Dupa ce am dat gata cosul cu paine si bolul cu unt, am trecut la antreu - care s-o numi el Poelee de champignons, dar e de fapt cea mai buna tocanita de ciuperci pe care am mancat-o din copilaria mea, pe vremea cand ciupercile se culegeau in padure, iar bunica facea minunatia asta cu un pic de sos, putin usturoi si ciupercute de toate soiurile si culorile - hribe, galbioare, manatarci, toate amestecate in sosul lor, jus de champignons, cu putin patrunjel proaspat deasupra. Bucatarul malefic de la Grandeur, ca sa se asigure ca ciupercile lui provoaca dependenta, a mers un pas mai departe si a pus afumatura in sos, cu bucatele de sunculita taiate marunt-marunt. Si asa esti condamnat - nu te mai opresti pana n-ai curatat bine farfuria cu miez moale de paine.

Cat despre melci, cred ca au primit o educatie deosebita, pentru ca ies din cochilie la comanda, fara nicio dificultate. Mi-am dat iar seama ca bucatarul e un mare artist dupa felul in care a pregatit micutii escargots, care bat orice melci frantuzesti de la ei de acasa: cu ierburi de Provence, cu ulei de masline proaspat, cu un pic de piper alb. Asa sunt de umpluti ca nici nu le mai vine sa stea in cochilie - mai bine ies, sa fie savurati de cate un nemancat ca mine.

Ia mai las-o-n saracie de dieta! Vazandu-ma cum ma indop cu atata pofta, colega de masa imediat mi-a adus aminte de cele 5 kilograme de care am promis ca scap. Se pare ca promisiunea asta are tot atatea sanse de realizare ca si cresterea salariilor profesorilor. Sa se tina de cuvant nu e pentru politicieni regula de aur - pentru ei singura regula de aur e sa faca rost de cat mai mult aur. Dar cum spune si vorba inteleptului, "Fura cat vrei, important e sa fii om cinstit".

Cat despre foie gras mi-cuit, e catifelat, cremos, fraged, roz ca obrajorii unei codane, o mangaiere proaspata. Foarte sincer spun ca nu mai exista in Bucuresti foie gras ca la Grandeur, cu parere de rau pentru celelalte restaurante pe care le-am vizitat pana acum.

Vorbind in cunostinta de cauza, dupa regalul de antreuri, pot sa spun ca niciun restaurant din Romania n-a mai ajuns atat de aproape de a primi niste stele precum Grandeur. Asa e de buna mancarea, ca si orasul se vede tare frumos de la masa. Cum Vrajitorul din Oz le dadea oamenilor ochelari verzi ca sa vada "la vie en rose", eu vad situatia prin intermediul ciupercilor si al melcilor si, sincer, mi se pare ca stam foarte bine. C'est un grand festin!

Care a continuat cu o supa de ceapa asa vanjoasa ca sta lingura-n ea, dulce si cremoasa. Dar eu, ca un erou, m-am abtinut sa mananc toata supa si am trecut la biftecul tartar, servit cu toast si niste cartofi prajiti incredibili. Oamenii au invatat cum se face painea prajita - doar pe o parte, ca sa fie si crocanta si pufoasa in acelasi timp. Biftecul e cel putin la fel de bun ca si cel de la Rex. Grandeur e singurul loc din Romania unde am mancat morilles, ciupercutele acelea incredibil de gustoase si care orneaza un risotto excelent. In restaurantul asta se face praf orice promisiune de dieta.

La cum se dezvolta industria restaurantelor din Bucuresti, nu o sa avem nicio problema sa fim si noi in sfarsit bagati in seama de europeni. Treaba e foarte serioasa la Grandeur, unde am tot incercat sa ma leg de ceva, cusurgiu cum sunt, dar, in afara de mica stangacie a chelnerului - nimic, domnule, nimic.

Moelleux au chocolat este ca un vulcan umplut cu o lava fierbinte si groasa de ciocolata decadenta, pacatoasa, incredibila. Aceeasi ciocolata e folosita si pentru profiterolul imens pe care nu te poti abtine sa-l termini. Acuma la mine treaba e simpla, pentru ca eu niciodata nu m-am intalnit cu vreo bucata de ciocolata care sa nu-mi fi placut. Dar aici la Grandeur e chiar deosebita treaba. Cel mai nevinovat dintre deserturi e selectia de inghetata, racoritoare si parfumata.

Si, ca sa puna capac, pe langa faptul ca e un loc de un profesionalism probabil nemaiintalnit in Bucuresti, deocamdata nici nu regleaza lucrurile din pret. Sigur o sa le mearga foarte bine si pe vreme de criza si le prevad un viitor foarte instelat. Apropo de criza asta, ati observat ca e din ce in ce mai dificil sa mentinem nivelul de trai al politicienilor cu care s-au obisnuit anii astia? Adica pentru tara e dificil.

Noi oricum instelam Grandeur cu 6Imre si ma bucur ca intrevad vremea cand in Romania se va putea face diferenta intre restaurantele de 6Imre.