Eugene Kaspersky este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia cu o avere personală estimată undeva la un miliard de dolari. În 1989 un virus îi intră în calculator şi-i încurcă treburile, dar îi şi deschide viitorul, acesta fiind punctul de plecare al Kaspersky Lab, furnizorul de securitate cibernetică ajuns azi la aproape 620 de milioane de dolari şi 3.300 de oameni în 200 de ţări. Eugene Kaspersky era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni obişnuită, iar praful din Santorini, una dintre cele mai frumoase insule din Grecia, i se aşezase pe pantofi sub forma unei pelicule albicioase. Ce căuta în plină vară unul dintre cei mai controversaţi ruşi, complet dependent de adrenalină, pe un şantier care spune o poveste de 3.500 de ani?
În sudul insulei, cunoscută mai degrabă pentru apusul de miere decât pentru vasta istorie, se află situl arheologic Akrotiri, un proiect care a demarat în urmă cu 50 de ani, dar care a primit o injecţie de forţă odată cu implicarea financiară a omului de afaceri rus.
„Acum 12 ani am venit ca turist aici. Cred că este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Apoi, în 2005, am fost în Atena şi am stat trei zile şi atunci am auzit de Akrotiri. Locul era închis. De atunci, acesta a devenit visul meu, dar la momentul respectiv nu aveam banii necesari. În 2013 însă am vorbit cu managerii mei şi am venit. Toţi au fost de acord să ne implicăm. Prima grijă a fost restaurarea frescelor şi consolidarea zidurilor. Este unul dintre cele mai încărcate locuri de istorie. Aş fi tare curios să ştiu dacă în 3.500 de ani oamenii vor fi interesaţi de noi, de ceea ce facem noi azi, de soft-ul nostru. Sunt un curios“, povesteşte Kaspersky felul în care a devenit un fel de mecena al acestui loc. Akrotiri este un şantier imens, protejat în acest moment de o structură care-l fereşte de razele nemilosului soare grecesc.
„Ceea ce este remarcabil este standardul înalt de conservare, pentru că este vorba de o aşezare din secolul 16 î.e.n. Oriunde în altă parte am găsi doar fundaţiile, dar noi avem această unicitate îngropată în depozite groase de cenuşă“, explică profesorul Christos Doumas, cel care conduce excavările de aici.
Akrotiri a trecut prin multe calamităţi, dar cumva în loc să-l distrugă, lava unui vulcan s-a dovedit balsam.
„Oraşul a fost distrus de un cutremur chiar înainte de erupţie. Tehnologia încă nu ne-a permis să vedem cu exactitate limitele oraşului, dar este bine şi aşa, avem suficiente de investigat şi aici. Am scos la lumină 35 de clădiri din care 5-6 au fost explorate, dar nu în totalitate. Conţinutul caselor este foarte bine conservat. Am găsit peste 3.000 de vase şi de unelte, fragmente de textile. Ceea ce am găsit aici nu era o societate de fermieri, ci un centru maritim de comerţ. Insula era într-adevăr dependentă de Creta, dar şi Creta era dependentă de rocile de aici. Negustorii au început să circule în căutare de cupru şi au ajuns până în Cipru. De fapt, de aici vine şi numele insulei. Numele metalului vine de la originea sa. Din acel moment, oraşul a crescut accelerat. Toate casele erau pictate, ceea ce arată statusul social al locuitorilor din această zonă. Nicăieri în lume nu se găseşte o comunitate atât de bine conservată“, spune profesorul.
Până acum, au fost scoase la lumină doar case private, dar va veni rândul clădirilor publice iar profesorul spune că mai este de lucru pentru secole de acum încolo pentru a înţelege pe deplin complexitatea societăţii din Akrotiri. Ceea ce intrigă este faptul că lucrările nu au scos până acum la iveală înscrisuri. „Singurele pe care le-am găsit au fost două tablete care erau de fapt nişte liste de cumpărături“, explică profesorul. Este însă imposibil să fie doar atât în contextul în care picturile din case sunt absolut uluitoare.
Cea mai uimitoare pictură înfăţişează o femeie de mari dimensiuni, păzită de un grifon şi de o maimuţă, cea din urmă aducându-i ofrandele dăruite de o femeie obişnuită. De aici se trage concluzia că cel mai probabil femeia care domină pictura este o zeiţă, grecii fiind singurul popor care nu a venerat niciodată animalele. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar grecii au avut convingerea că este ca ei, cu aceeaşi înfăţişare şi uneori aceleaşi vicii, astfel ca greşelile să le fie mai uşor iertate. Refacerea acestor picturi murale este o corvoadă. Mai bine de 11 experţi lucrează cu lupele lipite de ochi şi cu un instrumentar cu nimic diferit faţă de cel dintr-o sală de operaţii încercând să refacă nişte imagini despre care nu se ştie nimic. Nu există un model, există mii şi mii de bucăţi de puzzle, dar nicio imagine după care să te ghidezi.
Dacă strănuţi deasupra culorilor, ele pot dispărea, atât de delicată este întreaga muncă. Akrotiri este clar un proiect abia la început, dar este extrem de interesant prin volumul de informaţii pe care l-a conservat impecabil. Este reconfortant să ştii că la 1600 î.e.n., mintea umană putea crea astfel de comori. Din păcate, picturile murale nu pot fi deocamdată văzute de publicul larg, dar eu am avut norocul acesta ca să compensez cu alte ghinioane.
Un sistem de conducte impecabil şi o statuetă din aur, singurul lucru cu adevărat valoros găsit aici, sunt alte indicii ale faptului că Akrotiri era casa unei comunităţi unice.
„Nu pot să spun când se vor finaliza lucrările. Suntem aici deja la a patra generaţie de cercetători“, mai spune profesorul.
Santorini-ul contemporan spune însă povestea lui. Străzile nu au numere, dar cumva cu multă răbdare şi cu zâmbete din partea grecilor te descurci fără să te superi prea tare. Circa un milion de turişti vin aici anual pentru a se plimba pe străzile frumoase printre casele albe şi biserici albastre. Şi mai vin pentru ceva, pentru apusul din Oia, despre care se spune că ar fi cel mai frumos din lume. Cel mai bun loc pentru a-l vâna sunt nişte ziduri vechi, dar ca să prinzi un loc în faţă, trebuie să fii cu cel puţin două ore acolo înainte de marele eveniment. Când am ajuns eu deja erau sute de turişti la vânătoare. Toată lumea făcea fotografii la foc continuu. La un moment dat însă, din zidul de piatră plin de turişti se desprinde ditai bolovanul. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, dar a fost o chestiune de noroc, de milisecunde. Pentru cineva putea să fie apus în cel mai morbid sens al cuvântului.
Cu două zile înainte de această întâmplare, după ce am vizitat Akrotiri, am asistat la o conferinţă la care a venit şi primarul din Santorini. Primarul i-a mulţumit lui Eugene Kasperky pentru implicarea financiară şi l-a făcut cetăţean de onoare. La final, a fost întrebat ce face el concret ca să atragă bani la Akrotiri, merge în roadshow-uri să spună povestea acestei aşezări în faţa investitorilor, se gândeşte la subscripţii publice, poate nişte taxe pentru milionul de turişti?
Răspunsul a lăsat loc de puţine interpretări. Primarul a zis că grecii au probleme, că sunt săraci, că este criză. A vorbi de sărăcie într-un loc în care fiecare casă are o piscină este nepotrivit. A pune în pericol viaţa turiştilor care stau pe zidul din care cad cărămizi este un act de inconştienţă. Primăria pusese totuşi un semn pe un zid: DO NOT CLIMP. Nu era corect, dar nici nu părea a conta.
Poate de aceea Akrotiri este cel mai frumos lucru din insula Santorini. Sub cenuşa unui vulcan stă dovada unei comunităţi absolut remarcabile. Trebuie să vedeţi măcar o dată în viaţă acea pictură murală, cu acea zeiţă. Au fost necesare un cutremur şi un vulcan pentru a alunga comunitatea de negustori din Akrotiri, dar ea tot a lăsat minuni în spate. Primarul din Santorini se plângea de greu cu şampania rece în mână, dar în jurul său era linişte. Apusul era de aur. Vulcanii s-au stins. Doar din când în când mai cad pietre din ziduri.
