Travel

Experienţa Africa, o lecţie de geografie, istorie şi umanitate. Ce sentiment ai când vezi leopardul de la jumătate de metru distanţă sau când dormi în deşert, sub cerul liber cu miliarde de stele? GALERIE FOTO

30 iul 2018 2529 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

A fost dragoste la prima vedere. Şi la fiecare dintre cele ce au urmat. M-am gândit mult dacă să scriu despre Namibia. Mă simt ca un îndrăgostit care abia face primii paşi într-o relaţie şi vrea să  păstreze secretul doar pentru sine, dar simte totodată nevoia să spună lumii întregi ce fericit e.

A fost o relaţie fulger de vreo două săptămâni, însă mai intensă decât altele de ani de zile. A fost o relaţie a primelor dăţi. Prima dată când am sărit cu paraşuta am făcut-o acolo unde deşertul namibian se îmbrăţişează cu Oceanul Atlantic. Tot aici, în deşertul namibian, la Spitzkoppe, am dormit sub cerul liber pentru prima dată de când îmi aduc aminte. A fost o noapte geroasă - în Africa e iarnă din mai până în septembrie -, dar cu un cer curat ca lacrima. Nu cred că există numere câte stele erau pe cer în seara respectivă. Şi în toate cele care au urmat. Iarna în Namibia nu-i chiar ca vara, dar cerul rămâne la fel de senin, fără umbră de nori. Diferenţa constă în temperatura care poate tinde spre zero noaptea pe timpul iernii, pe când vara urcă spre 15-20 de grade. Diferenţele dintre zi şi noapte - de circa 20-25 de grade - persistă însă indiferent de anotimp.

Şi, pentru că am vorbit despre prime dăţi, tot în statul din sud-vestul Africii am fost şi în primul safari, unde am văzut patru dintre cei cinci mari (Big Five). Care sunt cele cinci animale? Rinocerul, leul, leopardul, elefantul şi bivolul african. Numele de Big Five nu provine însă de la faptul că acestea sunt cele mai mari animale din zonă, ci de la faptul că sunt cele mai vânate, pentru coarne, colţi sau blană. Cornul unui rinocer - pe care l-am văzut de la doar doi-trei metri depărtare - este mai valoros decât aurul sau chiar cocaina, după cum au afirmat unii specialişti. Acesta este motivul pentru care aceste animale, dar şi celelalte din seria celor cinci mari, sunt atât de vânate. Atât la ele acasă în savana africană, cât şi în grădinile zoologice din Europa.

Uitându-mă în urmă, n-aş şti să spun ce e aşa special la Namibia, nu pot pune punctul pe un singur „i“. Oamenii au jucat cu siguranţă rolul lor. Natura a fost şi ea un actor principal. Iar animalele au încununat acest film.

O să încep de această dată cu sfârşitul, deci cu animalele. Am ajuns în Namibia de ziua mea şi un prieten australian pe care l-am cunoscut acolo m-a întrebat ce îmi doresc de la vacanţa asta. I-am spus fără să mă gândesc prea tare că îmi doresc să văd o girafă. Ziua următoare am ajuns în Parcul Naţional Etosha şi primul animal pe care l-am văzut a fost o girafă. Doar că era decedată şi o familie de lei o „savura“ fără grabă. Am fost dezamăgită iniţial, dar în zilele ce au urmat mi-am dat seama că legile naturii sunt cele care sunt. Iar eu nu pot şi nici nu vreau să schimb nimic. Plus că girafe vii aveam să văd în zilele ce au urmat, şi sunt chiar mai înalte decât îmi imaginam eu. Şi mult mai arogante. Datorită dimensiunilor generoase, ele sunt arareori atacate, astfel că cel mai probabil, „festinul“ din prima zi nu fusese urmarea unei vânători, ci mai degrabă a unor circumstanţe nefericite. Girafa era prea bătrână sau bolnavă, după cum ne-a spus ghidul.

După câteva zile în Parcul Naţional Etosha am realizat că am ajuns să privesc vânătoarea cu alţi ochi, şi mă refer la „lupta“ dintre două animale, nu la aceea dintre om şi animal pe care încă nu reuşesc să o înţeleg în contextul actual. Istoric, omul vâna de nevoie, iar un elefant reprezenta hrana pentru un sat întreg. Astăzi omul vânează în continuare, invocând istoria şi spiritul care s-a păstrat. Doar că o face de plăcere şi pentru a-şi „tapeta“ pereţii biroului cu un nou „trofeu“.

Dar adevărata vânătoare - cel puţin pentru mine - este aceea când un leopard, un leu sau o hienă îşi caută hrana. Aşa cum am văzut de atâtea ori în documentarele National Geographic.

De altfel, una dintre cele mai frumoase amintiri din safari a fost atunci când un leopard a trecut la mai puţin de jumătate de metru de maşina în care mă aflam. Cu un mers extrem de agil şi fără să se lase intimidat de aparatele foto

ca-re-l urmăreau la fiecare pas, a trecut mai departe cu eleganţa-i caracteristică. Apoi, a zărit un springbok - o antilopă de dimensiuni medii - care rămăsese departe de turmă. Era rănită la un picior. Şi-a pregătit atacul cu minuţiozitate. A studiat fără grabă prada. Iar noi, spectatorii, am stat jumătate de oră cu sufletul la gură pentru a vedea cine câştigă acest „meci“. Fiecare parte avea susţinătorii ei. Deşi balanţa înclina clar în favoarea leopardului, antilopa a reuşit să fugă, iar felina s-a întins leneşă într-un copac. „Leopardul nu atacă decât dacă este sigur că îşi poate urca prada într-un copac pentru a o putea mânca liniştit. Pe sol sunt alte feline mai mari care i-o pot lua“, ne-a spus ghidul. Şi totuşi, dacă ar fi pus faţă-n faţă cu un leu şi un leopard, acelaşi ghid l-ar alege pe primul în pofida faptului că este mai masiv şi mai înspăimântător la prima vedere. Nu degeaba este regele animalelor.

Leopardul însă este extrem de puternic, şi spre deosebire de alte animale, atacă cu toate cele patru membre la fel de bine.

Ce m-a surprins la această experienţă a fost faptul că nu doar noi, turiştii, ne-am entuziasmat, ci şi ghidul, care continuă să se bucure ca un copil de această „scenă“ unde în fiecare zi actorii principali se schimbă.

Dovadă stă faptul că, fix când ne pregăteam să ieşim din parcul naţional pentru a o lua către Swakopmund, un port la Oceanul Atlantic ce aminteşte pe alocuri de Germania, maşina opreşte brusc. Pe stânga drumului două zebre stau stinghere şi se uită în toate direcţiile. Ce e ciudat aici? Că zebrele umblă doar în grup.

Pe dreapta drumului, undeva mai în spate, o familie de lei se ceartă. De ce? Stabilesc cine mănâncă primul din puiul de zebră abia ucis. Puiul familiei de vizavi. Am aflat atunci că leul mascul nu este deloc altruist, ba din contră, el este mereu cel care mănâncă primul, pentru că are nevoie de forţă să vâneze, să-şi apere familia. Puii sunt ultimii la rând, pentru că se consideră că dacă adulţii sunt sănătoşi, pot în orice moment să procreeze.

Uitându-mă în urmă, cred că Africa în ansamblul ei şi Namibia în particular sunt locurile perfecte pentru o lecţie de geografie, istorie şi bunătate.

Namibia este o ţară de 3,5 ori mai întinsă decât România, dar cu o populaţie de doar 2,6 milioane de oameni. Este unul dintre statele cu cea mai mică densitate din lume. Poate şi pentru că o bună parte din suprafaţa ţării este acoperită de deşert. Deşertul namibian este considerat a fi cel mai vechi din lume (55 de milioane de ani), iar cea mai înaltă dună din lume - Big Daddy - se află tot aici, în toată splendoarea celor peste 300 de metri înălţime. Deşertul namibian este vast - cam cât vezi cu ochii -, presărat pe alocuri cu câte un oryx, animalul naţional al acestei ţări.

De regulă, nisipul este fin ca-n palmă, vântul fiind singurul care mai „coafează“ dunele. Anul acesta, în premieră pentru ultimele câteva zeci de ani, a plouat pe alocuri şi a înflorit deşertul. La propriu, în anumite zone o serie de flori galbene au îmbrăcat acest teren atât de arid.

Există anumite regiuni însă unde nimic nu s-a schimbat. Iar Sossusvlei este una dintre ele. Sossusvlei este poate cea mai cunoscută zonă a deşertului namibian, o „câmpie“ de sare şi argilă, înconjurată de dune roşietice care mai de care mai înalte. În apropiere se găseşte Deadvlei, „sora“ mai mică, dar mai fotogenică în contextul în care „câmpul“ este presărat cu copaci acacia cu o vechime de 600-700 de ani. De fapt, au mai rămas doar „scheletele“ acestor copaci decedaţi deja de multă vreme.

Namibia este pentru cei mai mulţi o ţară deşertică şi atât. Da, deşertul ocupă o suprafaţă generoasă şi chiar te urmăreşte mult timp după ce ai plecat. Pentru că această ţară nu are drumuri asfaltate - aproape deloc - odată ajuns acasă mai găseşti pământ şi mai ales nisip pe unde te aştepţi mai puţin. Dar, din nou, face parte din farmecul acestei ţări, una dintre cele mai paşnice de pe continent astăzi.

În Namibia se simte încă influenţa nemţească, dat fiind că este fostă colonie a celei mai puternice economii din Europa, ţară care rămâne încă principalul finanţator şi donator al statului din Africa de Sud-Vest. Namibia este un stat independent din 1990, după ce anterior s-a aflat sub dominaţia Africii de Sud timp de 75 de ani, imediat după plecarea nemţilor. De altfel, până acum circa trei decenii numele ţării fusese Africa de Sud-Vest.

Influenţa Germaniei şi a Africii de Sud se simte încă, mulţi localnici vorbind fluent fie germana, fie afrikans, deşi limba oficială astăzi este engleza. Şi arhitectura unor oraşe precum Swakopmund aminteşte de vremurile apuse, iar mulţi dintre localnici sunt de altfel veniţi de pe aceste meleaguri.

Namibienii trăiesc împreună cu nemţii şi sud-africanii de ani sau zeci de ani. O parte dintre localnici trăiesc însă la fel ca acum mai bine de un secol. Alţii s-au lăsat influenţaţi de istorie. Iar cele mai concludente exemple sunt cele ale triburilor Himba şi Herero. Aceştia din urmă sunt uşor de remarcat datorită hainelor extrem de colorate şi pălăriilor ample pe care le-au împrumutat de la germani acum aproape 150 de ani. Aceşti localnici au lucrat în casele coloniştilor şi au împrumutat portul lor pe care-l păstrează şi astăzi. Himba pe de altă parte este un trib care a refuzat să-şi schimbe stilul de viaţă. A rămas fidel tradiţiilor, iar astăzi localnicii trăiesc în colibe de lemn şi lut, se îmbracă în haine - mai degrabă doar fuste - realizate din piei de animale şi se împodobesc cu coliere şi brăţări făcute de ei  înşişi din pietre găsite local, din oase de animale sau din coaja oului de struţ. Cel mai uşor, pe reprezentanţii Himba îi recunoşti datorită faptului că-şi acoperă pielea şi părul cu argilă pentru a se proteja de soare. Astfel, corpul lor are o culoare roşiatică.

„Până acum câţiva ani, membrii tribului Himba erau extrem de prietenoşi, însă astăzi cer bani pentru fotografii sau se deschid abia după ce cumperi ceva de la ei“, ne-a transmis ghidul după ce abia plecasem de la membrii Herero care fuseseră extrem de bucuroşi să ne vadă şi să discute cu noi. Gratis.

Un turist britanic a întrebat atunci dacă nu cumva aceste triburi - cum este cazul Himba - au devenit „comerciale“ şi îşi transformă istoria în instrumente pentru atragerea turiştilor cărora le vând accesorii similare celor pe care le poartă ei. Ghidul i-a explicat că aceşti oameni nu sunt integraţi în societatea modernă de astăzi unde hainele sunt tradiţionale, iar tehnologia este nelipsită. Pentru a rămâne aşa cum sunt, singura lor sursă de venit sunt turiştii. Şi s-a făcut linişte.

Din egoism poate, am vrut să păstrez această vacanţă pentru mine. Pentru că mereu, cele mai frumoase amintiri sunt cele pe care nu le împărtăşeşti nimănui. Dar apoi mi-am amintit povestea de mai sus şi am decis să o dau mai departe.

 

P.S. Hakuna Matata înseamnă „fără griji“. No worries. Este o expresie în swahili pe care o auzi des în multe colţuri ale Africii, nu doar în desenul animat The Lion King. :)