Este aruncată parcă la întâmplare între Israel, Irak şi Siria, unele dintre cele mai „fierbinţi“ zone de pe glob astăzi, dar în Iordania locuitorii continuă să vândă roşii din camion pe marginea drumului, cămilele continuă să pască nestingherite în deşert, iar turiştii se înghesuie în continuare să vadă Petra, situl arheologic care îşi face loc pe lista celor şapte minuni ale lumii de astăzi. Sau cel puţin aşa era când am ajuns eu în Iordania, acum o lună...
Nimic nu părea că deranjează ritmul în care trece timpul în Iordania, cu excepţia unui lucru. Una dintre principalele probleme ale celor de aici este lipsa resurselor de apă, şi de câte ori pot îţi atrag atenţia asupra faptului că sunt în top zece ţări cu cele mai reduse resurse. La intrare în băile din Wadi Musa - localitatea care s-a dezvoltat în jurul sitului arheologic de la Petra - este vizibil următorul mesaj „Raţionalizează-ţi consumul de apă. Iordania este a doua cea mai săracă ţară din lume în ceea ce priveşte resursele de apă“. În realitate, se află în top zece, nu pe poziţia secundă, însă situaţia este gravă, statul fiind nevoit să îşi împartă resursele - râurile Iordan şi Yarmouk -, şi aşa modice, cu vecinii Israel şi Siria.
De altfel, cea mai mare parte a ţării - circa 75% - are climat deşertic şi vegetaţie pe măsură. În timp ce cobori pe Kings Highway (Drumul Regelui), una dintre cele mai spectaculoase şosele, similară la numărul de curbe cu Transalpina sau Transfăgărăşan, te întâmpină un peisaj arid. Dacă scanezi de jur împrejur pământul gălbui realizezi că puţinele plante care reuşesc să reziste în zonă au fost deja devalizate de turmele de capre aflate în căutare de hrană. În timp ce culmile golaşe sunt înviorate de capre, pe platouri zăreşti câte un cort rătăcit. Nici urmă de viaţă în jurul lui în mijlocul zilei, singurele semne că acolo trăieşte cineva sunt hainele întinse la uscat pe sârma de lângă cort şi urmele focului din seara precedentă. Fără vreo sursă de apă potabilă în apropiere şi fără altă sursă evidentă de hrănă în afara caprelor, aceşti oameni ai deşertului trăiesc suspendaţi în timp.
Adevăratul deşert al Iordaniei nu este însă acesta, ci începe ceva mai la sud de Petra, unde odată ajuns pare că ai păşit pe lună datorită culorii roşiatice a nisipului. În Wadi Rum a locuit cândva Lawrence al Arabiei a cărui legendă stă scrisă în stâncile creionate de vântul deşertului. În inima acestui deşert, considerat unul dintre cele mai spectaculoase din lume, ajungi cu ajutorul unei maşini de teren. Beduinii (sau cel puţin aşa se autointitulează locuitorii deşertului ) te aşteaptă la intrarea în satul Rum, de unde te îmbarci într-o călătorie presărată cu multe poveşti, câteva legende, multă mâncare şi dacă ai noroc, multe stele.
Nu doar culoarea sângerie a nisipului deosebeşte deşertul Wadi Rum de altele precum Sahara sau Atacama, ci şi vegetaţia şi formaţiunile stâncoase create în timp de vânt. Beduinii spun că vremea în deşert este capricioasă şi indiferent de anotimp ai parte de avantaje şi dezavantaje. Vara, pe timpul zilei căldura poate deveni insuportabilă, în timp ce nopţile sunt plăcute. Iarna situaţia se inversează, pe timpul zilei soarele arătându-se binevoitor, în timp ce gerul nopţii muşcă de fiecare dată. De altfel, în nopţile de ianuarie şi februarie fiecare musafir primeşte 2-3 pături. Vara pe de altă parte, musafirii pot primi vizita scorpionilor care mişună noaptea prin deşert. Pentru locuitorii deşertului ei sunt deja ceva obişnuit.
„Pe mine m-au muşcat deja de trei ori“, îşi aminteşte zâmbind Mahommed, ghidul nostru din Wadi Rum.
Are 20 de ani, fumează de opt, foloseşte creion negru de ochi care-l face să semene cu Johnny Depp în Piraţii din Caraibe, are nouă fraţi şi surori, iar tatăl său a fost primul beduin care a pus bazele unei tabere turistice în Wadi Rum acum mai bine de 20 de ani. Astăzi „camp-ul“ s-a dezvoltat fiind format din mai multe corturi, mai multe maşini de teren şi câteva panouri solare care să încălzească apa de la baie şi bucătărie. Mahommed locuieşte în sat în cea mai mare parte a timpului, însă în unele nopţi alege deşertul. Tatăl său preferă Wadi Rum şi doarme într-o peşteră, una modernă însă, cu podele de lemn, mobilier şi alte produse de confort.
„În urmă cu câţiva ani trebuia să mergi în sat să îţi încarci telefonul mobil pentru că în deşert nu aveai cum. Acum instalaţia electrică din sat a slăbit şi cade frecvent curentul, astfel că dacă vreau să-mi încarc telefonul vin în deşert“, afirmă Eghab, unul dintre fraţii lui Mahommed.
Amândoi sunt implicaţi în afacerea familiei şi îşi petrec cea mai mare parte a zilelor în deşertul unde au copilărit.
„Mi-aduc aminte că eram copil şi că eram cu bunicul în inima Wadi Rum-ului când m-a muşcat de cap un scorpion. Pe vremea aceea nu aveam telefoane mobile, nu aveam cum să anunţăm pe nimeni să vină să mă ducă la spital cu maşina. Atunci bunicul meu mi-a dat rapid trei palme peste muşcătură şi veninul a ieşit imediat. El era unul dintre acei oameni ai deşertului care cunoşteau secretele acestui procedeu“, îşi aminteşte Mahommed. El nu le ştie şi spune că îi pare bine pentru că cei care deţin acest har nu îl pot folosi pe ei înşişi pentru că nu ar face decât să înrăutăţească situaţia.
„Este un dar pe care îl poţi folosi doar pentru a-i ajuta pe ceilalţi“, adaugă beduinul, care, la fel ca cei mai mulţi iordanieni, este un talentat povestitor, care te trece prin istoria strămoşilor săi, te plimbă prin vremea lui Lawrence al Arabiei pentru a te aduce în vremurile actuale şi a-ţi povesti despre deşert, despre obiceiuri şi chiar despre stele.
Indiferent de anotimpul în care ajungi în Wadi Rum poţi avea norocul să priveşti cerul şi să încerci să numeri stelele pe care le vezi. Par mai multe ca oriunde. Încălzirea globală a produs însă o serie de schimbări chiar şi în deşertul iordanian, la începutul anului nisipul fiind acoperit pentru câteva momente de zăpada care s-a abătut asupra întregului stat.
„A fost cea mai importantă zăpadă din ultimii zece ani. Înainte de anii 2000 în Iordania nici măcar nu aveam zăpadă, însă apoi a început treptat să ne viziteze în fiecare iarnă. Anul acesta a fost însă cel mai rău, şoselele au fost blocate de zăpada ce depăşea 1 metru în zonele muntoase, iar gerul a fost năprasnic“, povesteşte Jane, o neo-zeelandeză mutată în Iordania acum mai bine de un deceniu. Ea deţine acum un hotel şi o tabără de corturi tradiţionale în Wadi Musa, lângă Petra. Zăpada abundentă i-a distrus toate corturile deşi erau construite pe structuri solide de fier şi erau protejate de mai multe straturi de material impermeabil, special. Problemele vremii nu se opresc însă aici, în contextul în care mulţi locuitori nu au sisteme de încălzire şi sunt obişnuiţi cu temperaturile indulgente.
În pofida problemelor de zi cu zi, oamenii zâmbesc mult şi binevoitor, iordanienii fiind unul dintre cele mai primitoare popoare, fără a fi prea insistenţi precum turcii sau dispuşi să te judece la prima vedere precum marocanii. Le place să negocieze, însă nu „până în pânzele albe“ şi sunt deschişi faţă de turişti, mai ales că în unele zone aceşti sunt principala sursă de venit.
Majoritar musulmani (peste 90% din populaţie), locuitorii statului prins parcă în mijlocul Orientului Mijlociu au viziuni mai liberale decât vecinii din Siria, Irak sau Arabia Saudită. Femeile nu sunt forţate să poarte hijab (văl), un exemplu în acest sens fiind chiar regina Rania a Iordaniei, iar numărul iordanienilor cu mai multe soţii este redus. Totuşi, Iordania rămâne o ţară tradiţionalistă, astfel femeile nu au voie să plutească în Marea Moartă în costum de baie, cel puţin în zona publică. Pe ţărmul iordanian al mării, care este de fapt un lac şi care seacă încet dar sigur, s-au construit însă o serie de hoteluri de cinci stele care pun la dispoziţia turiştilor plaje private. Aici, cei mai mulţi turişti vin să plutească în apa cu o salinitate de peste 30%. Odată ieşit din Marea Moartă, aflată la 400 de metri sub nivelul mării, devine însă vizibilă pelicula de sare de pe piele care începe iniţial să strălucească pentru ca apoi să deranjeze. Prin comparaţie, Marea Neagră are o salinitate de sub 3%.
În apropiere de Marea Moartă, Iordania şi-a grupat cele mai multe obiective turistice. Ceva mai la nord se află locul de botez al lui Iisus, într-un afluent al râului Iordan. La est stau aliniate biserica din Madaba cu mozaicul ei din secolul al şaselea care ilustrează Ţara Sfântă, canionul Wadi Mujib, varianta iordaniană a The Grand Canyon din SUA, şi Muntele Nebo. Pe acesta din urmă a urcat Moise pentru a vedea Tărâmul Făgăduinţei. De altfel, într-o zi senină şi fără ceaţă - nu sunt multe -, se spune că de aici poţi vedea Israelul. Tot pe muntele Nebo se crede că a fost înmormântat Moise. În apropiere se află şi cascadele cu apă termală Maíin, o oază de verdeaţă într-o zonă dominată de vegetaţie deşertică. Aici, la fel ca pe plajele de la Marea Moartă, te loveşti de tradiţionalismul iordanian, în contextul în care femeile se pot scălda în apele termale în piscine separate de cele ale bărbaţilor. Acestea nu sunt doar separate, ci şi mai mici.
Deşi acestea din urmă sunt încărcate de istorie sau sunt adevărate „minuni“ ale naturii, cea mai cunoscută atracţie turistică a Iordaniei se află însă ceva mai la sud, ascunsă de culmi înalte şi canioane modelate de vreme.
Petra, acest oraş locuit încă din timpuri preistorice, a fost ascuns de ochii curioşilor până în 1812 când un explorator elveţian a descoperit clădirile pe jumătate construite, pe jumătate sculptate în piatră. Cea mai cunoscută dintre acestea este clădirea Trezoreria, însă Petra reprezintă mai mult decât această emblematică imagine care este folosită să ilustreze întregul sit arheologic. Acest oraş locuit iniţial acum mai bine de 2.300 de ani se întinde pe kilometri întregi şi ai nevoie de mai multe zile pentru a-i descoperi secretele. De altfel, ai nevoie şi de ceva energie sau de un măgar pentru a urca pe culmile cele mai înalte de unde poţi admira priveliştea întregului parc şi canionul din apropiere. Doar ca să ajungi la clădirea mănăstirii spre exemplu, localnicii te avertizează că ai de urcat vreo 1.000 de trepte, astfel că se oferă să îţi uşureze efortul şi îţi pun la dispoziţie un măgăruş cu faţa tristă, înveşmântat însă în culori cât mai vesele, despre care te asigură că este pregătit pentru acest efort. Doar a făcut-o de atâtea ori până acum, în timp ce tu nu. În realite, efortul nu este insuportabil, mai ales dacă te opreşti la un pahar de suc de rodii pe singura terasă amplasată pe drumul de urcare spre mănăstire. Acesta nu este singurul drum de la Petra, de fapt acest sit arheologic este mai degrabă un puzzle ce aşteaptă să fie descoperit de turişti. Pe harta de la intrare îţi sunt însă menţionate drumurile pe care trebuie să le urmezi ca să nu te pierzi pe stâncile sângerii. Cea mai mare parte a parcului de la Petra are tonuri roşiatice, nisipul având o culoare similară cu cea din deşertul Wadi Rum. Si aici peisajul este în principal deşertic, însă îşi fac loc în număr mare curajoşii irişi negrii, floarea naţională a Iordaniei.
