Aderarea la euro ar trebui să consfinţească finalizarea tranziţiei în România, iar anunţul de ieri al guvernatorului Mugur Isărescu că 2019 nu mai este o ţintă fezabilă arată că drumul spre o economie dezvoltată este mult mai lung decât se credea în 1990.
Este a treia amânare a aderării la euro a României, după ce iniţial a fost vorba de 2015, apoi de 2019. Acum se vorbeşte de 2022 - 2023.
Deşi România îndeplineşte cele cinci criterii de la Maastricht privind dobânzile pe termen lung, datoria publică, inflaţia, deficitul bugetar şi cursul de schimb, iată că se consideră că acestea nu mai sunt de ajuns.
Acum se vorbeşte de un al şaselea indicator, şi anume PIB-ul la paritatea puterii de cumpărare, aflat astăzi în România la 55% din media UE.
Se spune că România nu poate adera la UE cu un nivel atât de jos, faţă de ţările baltice, Slovacia sau Slovenia, care au avut la momentul aderării 64-65% PIB/locuitor la PPP din media UE.
Dar dacă acest indicator ar fi fost atât de important, probabil că ar fi fost inclus printre criteriile de la Maastricht.
De fapt, aderarea la euro este, ca şi aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO, mai degrabă o decizie politică decât una economică.
De la Titu Maiorescu încoace, România a importat instituţii, legi şi chiar regi pentru propăşire. Întâi am avut forma, apoi a venit şi fondul, aşa cum a fost el.
Niciodată nu va fi în mod real pregătită România pentru euro. Dacă vrei să fii nepregătit, aşa rămâi. Când vom îndeplini criteriul de PIB/capita la PPP, vor fi alte criterii scoase în faţă pe care nu le îndeplinim: productivitatea muncii, numărul de angajaţi cu studii superioare, ponderea în PIB a producţiei industriale.
Dacă România nu a terminat „reformele structurale“ între 1990 şi 2019, adică în 29 de ani, le va termina în 33 de ani, adică până în 2022-2023?
Amânarea de atâtea ori a aderării la euro face necredibil acest parcurs. Dacă ne asumăm că elitele fac istoria şi că la vârf sunt nişte oameni care, în înţelepciunea lor, ştiu ce este mai bine pentru România indiferent ce crede populaţia, atunci această elită să aducă euro.
Citiţi şi:
Isărescu: Ţinta de aderare la euro în 2019 nu mai este fezabilă, ne trebuie o foaie de parcurs clară
Isărescu: Un acord cu FMI ar da un plus de credibilitate politicii economice a României
Ce să mai înţeleagă populaţia, dacă tot spunem că vrem euro, îndeplinim criteriile necesare, dar cum se apropie ţinta, cum o aruncăm mai în faţă cu câţiva ani?
Mai bine spunem ca polonezii, ungurii sau cehii că euro nu mai este credibil, că avem dubii că ne foloseşte aderarea la UE şi că vom rămâne la leu.
Sau măcar să folosim faptul că dispunem de propria monedă pentru încurajarea exporturilor locale printr-o mai mare fluctuaţie de curs şi deficite bugetare folosite pentru investiţii. De ce să constrângem economia în chingile prevederilor Tratatului de la Maastricht dacă atunci când le îndeplinim nu facem chiar pasul pe care îl avem în vedere?
România are nevoie de euro mai repede decât 2022-2023.
Spre deosebire de toate celelalte ţări din Europa de Est, România are cel mai mare număr de cetăţeni „scufundaţi“ în spaţiul economic al UE, adică plecaţi să muncească în ţările UE, raportat la numărul de cetăţeni locali.
Jumătate din economia locală este în mâinile companiilor străine, care au circa un milion de salariaţi, adică un sfert din numărul total de angajaţi. Axul major al activităţii economice – băncile, energia, industria – este controlat de companii din Europa de Vest. Resurse naturale – petrol, gaz, păduri – la fel.
Ca în cazul pieţei bancare şi financiare, în lipsa jucătorilor locali, ce-a mai rămas românesc este doar supravegherea. Dar şi aceea va fi în curând făcută de la Bruxelles/Frankfurt.
Salariaţii români şi activele româneşti sunt deja europene. Trecerea la euro nu va face decât să consfinţească această preluare.
Aderarea la euro începe să semene cu trecerea munţilor cu o autostradă. Toată lumea o reclamă şi croieşte planuri, însă aceasta, în mod absolut „miraculos“, nu înaintează cu niciun pas concret.
