Prin 2002-2003, un fenomen ce luase avânt în ţările dezvoltate, şi încă de vreme îndelungată, se extindea şi în ţările în dezvoltare, care vedeau deschizându-se uşile celui mai tentant dintre toate fondurile de finanţare a consumului şi a investiţiilor pentru locuinţe - creditul. Povara finanţării bunăstării se împărţea. O familie, din veniturile curente, îşi achita facturile pentru consumul de zi cu zi. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi la alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta. De la bănci, fireşte. Băncile condiţionându-şi creditarea de o anumită bonitate. De posibilitatea unei persoane sau a unei familii, deci, de a acoperi cu garanţii certe un împrumut cerut băncii. Trei-patru decenii după Al Doilea Război Mondial, în Europa mai cu seamă, nicio bancă nu-i dădea însă cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum în schimbul unei simple cereri. Îl întreba obsedant cum stă cu pofta de muncă. Mai mult, îi verifica bonitatea, îi cerea acte din care să reiasă că are un venit îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă optimă pentru consumul curent.
Iată că, după ce ţara noastră obţinuse în anul 2000 acordul Uniunii Europene privind aderarea la 1 ianuarie 2007, vreo câteva zeci de mii de cetăţeni ai României la început, apoi câteva sute de mii, pe urmă câteva milioane au avut şansă să-şi procure bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Plătind, aşadar, cu bani câştigaţi din muncă, din afaceri, de la compatrioţii noştri călători prin lume ori din alte surse; şi cu bani de la bănci.
Către ce a dus înmulţirea împrumuturilor? Nu e niciun dubiu: către mai multe investiţii în locuinţe, mai mult consum, chiar o deschidere ceva mai mare către confort. De fapt, către o creştere a bunăstării peste cota veniturilor curente. E rău că o parte a populaţiei şi-a putut îmbunătăţi într-o oarecare măsură condiţia de viaţă? Dimpotrivă, e foarte bine. Dar accesul la acest tip de bunăstare, pe datorie, nu a putut fi cuplat cu o creştere optimă a ofertei interne de bunuri fizice şi servicii. Oferta creştea încet, fiind puternic devansată de consum îndeosebi în anii 2007-2008, aşa că populaţia nu avea niciun motiv raţional să spere că ar fi putut consuma mai mult plătind cu bani de la bănci. Cum însă prevalent în societatea românească devenise motivul emoţional, iar băncile îşi doreau o amplificare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută, rata împrumuturilor creştea excesiv. Mai era însă şi o motivaţie socială. Populaţia, cu excepţia unei categorii înstărite, nu trăia bine. Iar clasa de mijloc, de care societatea românească avea (şi are) nevoie ca de aer, era abia în formare. Clasa de mijloc nu avea cum să devină, pentru economia noastră, un motor performant care s-o împingă înainte, fără impulsionarea creditării.
Banca Naţională a atras atunci atenţia că populaţia nu avea să trăiască mai bine doar dacă va primi mai mulţi bani. Atât timp cât, pe piaţa internă, cererea de consum surclasa oferta de bunuri şi servicii, populaţia n-ar fi reuşit să-şi asigure bunăstarea dorită. În spaţiul public, s-a aprins o puternică dezbatere. Tema: pericolul creditării excesive. Pericol mult comentat în două etape: mai întâi în anii 2004-2008 şi, apoi, în anii 2009-2014. În ianuarie-februarie 2015, s-a conturat şi a treia etapă, legată de creditele în franci elveţieni.
Revenind acum la etapa 2004-2008, voi nota că Banca Naţională a intervenit în dezbatere cu un mesaj raţional: „Atenţie la echilibru“. Pentru că ar fi fost grav dacă s-ar fi rupt echilibrul pe piaţa creditelor. Banca Centrală s-a văzut astfel în situaţia de a filtra fluxurile de bani, îndeosebi în valută, îndreptate către economia reală şi către populaţie. De a le filtra şi nicidecum de a le bloca. N-o lăsa nici legea şi nici raţiunea. În esenţă, a fost o măsură prudenţială: „limitarea riscului de creditare“. Fără a sufoca, fără a opri creditarea.
