Sunt, la noi, numeroase voci care susţin că educaţia economică ar fi un moft. Tichie de mărgăritar.
Anul trecut am primit însă un duş rece, după publicarea rezultatelor unei anchete a Comisiei Economice a UE în toate cele 28 de ţări membre. Tema: educaţia economică. Am aflat că suntem pe ultimul loc. După bulgari, care au obţinut 10 puncte procentuale peste scorul nostru. Topul arată că bunăstarea, pe vechiul continent, se împarte direct proporţional cu numărul de puncte procentuale obţinute în procesul educaţiei economice.
Cum de suntem noi pe ultimul loc? Mai ales că, începând din anii ’90, nu am stat chiar cu mâinile în sân. Aş putea spune că, dimpotrivă, începutul a fost promiţător. Dezbaterea publică a marilor teme economice luase avânt. Reprezentanţii autorităţilor răspundeau la multe întrebări – la televiziune, la radio, în ziare; şi oamenii aflau noutăţi despre cursul valutar, despre preţurile de consum, despre raportul salarii-muncă, despre subvenţii sau despre şomaj. Iar după ce, în toamna lui ’91, cursurile valutare s-au unificat, intensificarea dezbaterilor şi creşterea lor calitativă au făcut ca iluzia dolarului ieftin şi mincinos – ce dădea multor întreprinderi senzaţia că sunt rentabile, în timp ce ele risipeau resurse – a început să se risipească şi ea, treptat. Împreună cu multe alte iluzii. Aceasta a fost faţa sănătoasă a medaliei.
Reversul a fost că procesul iniţial de educaţie economică nu a cuprins nici pe departe întreaga societate. Aici e marea hibă. Îmi amintesc că o masă critică a populaţiei a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de mişcarea cursului de schimb al leului. Deşi cursul nu era, cum nu este nici acum, decât oglinda economiei.
Un revers al medaliei este şi acela că ne-a stat deseori în cale şi un mult prea înalt prag psihologic. Numeroase curse pentru creştere economică au fost iniţiate fără ca moralul majorităţii populaţiei să fi fost cel mai bun. S-a produs, la noi, un fenomen grav: pentru că bunăstarea atât de aşteptată a întârziat prea mult să devină realitate, visul s-a spulberat. În locul lui a apărut dezamăgirea şi oamenii şi-au pierdut elanul. Apăsaţi de necazuri cotidiene, de grija zilei de mâine, nici n-au mai vrut şi nici nu au mai putut să privească mai departe. Factorul cel mai descurajant a fost mult timp inflaţia. Chiar şi inflaţia calmă, din anii 2012-2014, fiindcă din 2015 avem inflaţie negativă, ne-a obligat s-o resimţim direct în bugetele de familie. O cauză fiind şi ineficienţa educaţiei economice.
În România de dinainte de criză, nevoia de bani creştea fără nicio limită. Visam autostrăzi, drumuri, canalizări, infrastructură energetică şi multe altele. Dar nu a fost înţeles bine faptul că nicăieri şi niciodată, nici măcar în ţările bogate, banii nu vin după nevoi. „Banii se fac la pădure, din topor şi din secure” sună versurile unui cântec străvechi pe care şi-l mai amintesc încă ţăranii de prin satele ardelene. De fapt, banii se fac din muncă performantă. Şi totuşi, deşi munca ţării nu era performantă, un fapt ciudat s-a petrecut în România: din afara ţării au început să vină bani în valuri. Valută. Intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană făcuseră ţara atractivă pentru bănci şi pentru fondurile de investiţii în căutare de oportunităţi. La care s-au adăugat şi banii trimişi acasă de românii plecaţi în lume. Era societatea românească pregătită să gospodărească bine aceşti bani? Nu, nu era. Şi nu au fost bine folosiţi. A crescut consumul, au crescut investiţiile în consum, a făcut explozie piaţa imobiliară, dar oferta de bunuri fabricate în ţară şi de servicii se mişca încet. Fiindcă ţara consuma mai mult decât producea, iluziile au luat-o înaintea realităţilor. Băncile, instituţiile financiare, companiile de servicii au început să-şi imagineze că din speculaţii pot fi scoşi mai mulţi bani decât din muncă şi din economisire. Iar o parte a populaţiei, cu acces la credite bancare, ajunsese să creadă că nu toate drumurile către dezvoltare trec prin eficienţa economică.
A fost punctul culminant al ineficienţei procesului de educare economică din ţara noastră. Criza a schimbat însă direcţia de înaintare. Dar mişcarea e încă lentă.
