Săptămâna trecută, o companie de evenimente, având şi aportul câtorva bănci, a organizat o foarte interesantă conferinţă în cadrul unui ciclu dedicat culturii economice. Tema: „Paradigma creştere-dezvoltare în societatea românească“. Am fost invitat să exprim un punct de vedere. Sintetizând, am spus că, în România, avem creştere cu toptanul, dar dezvoltare nu prea avem.
Acum suntem obligaţi să alegem: ori înaintăm către dezvoltare, cu gândul limpede şi cu hotărârea fermă de a grăbi restructurările - şi nu folosesc întâmplător pluralul, pentru că sunt multe restructurări de făcut, de la bugetul ţării la balanţele externe şi de la calitatea creşterii economice la piaţa muncii - ori vom fi nevoiţi să acceptăm o încetinire semnificativă a creşterii bunăstării. Iată problema.
Ştim cu toţii, încă din şcoala primară, că o problemă clar formulată şi bine înţeleasă este pe jumătate rezolvată. Ei bine, societatea românească, în ansamblu, şi cu deosebire masa critică a celor care, prin munca lor, împing societatea înainte - întreprinzători, manageri, cercetători ştiinţifici, specialişti în toate domeniile, lucrători - , nici nu vor avea în faţă tabloul clar al problemei şi nici n-o vor înţelege bine înainte de a fi fost spart cercul vicios care ţine jos, pe ultimul loc din Europa, educaţia economică.
Înainte de orice, ne dorim bunăstarea. Nu suntem însă obişnuiţi cu regulile pieţei libere şi nici nu le cunoaştem bine, singura cale aducătoare de bunăstare. Acum un veac şi jumătate, generaţia paşoptistă a fost cea dintâi care a introdus în ecuaţia economică, în ţările româneşti, ideea modernă de bunăstare. De atunci, neîncetat, românii trec prin timp animaţi de această idee. De prea multe ori doar o Fata Morgana. Rareori am ajuns la ţel, chiar şi atunci când ni s-a părut că e foarte aproape. Rareori a fost mai mult decât un vis. Fiindcă rareori, în societatea românească, am avut o piaţă liberă funcţională, şi totodată competitivă, care să ne asigure bunăstarea. Din acest motiv, în primul rând, societatea românească, în mare parte, nu crede în piaţa liberă competitivă.
Fără muncă bine făcută, fără şcoli bune, fără o strategie performantă a educaţiei economice, bunăstarea visată nu va fi mai mult decât o himeră. Şi fără a înţelege bine că munca unei ţări e complexă şi complicată; că o ţară se recomandă lumii prin ce produce; şi că toate ţările, în mare, fac lucruri asemănătoare; numai că unele ţări le fac bine, altele nu; unele ţări reuşesc să vândă scump, căci munca bine făcută se plăteşte bine; altele abia îşi acoperă costurile sau vând în pierdere. Sunt şi ţări care nu vând deloc.
Adevărul este că mărfurile sunt făcute de oameni, cu ştiinţa lor, cu priceperea lor. De oameni al căror elan sau ale căror frâne sunt modelate de mentalităţi, de obiceiuri, de sentimentele sau resentimentele lor, de educaţie - ce amplifică ori restrâng posibilităţile lor de a produce. Importantă fiind, în acelaşi timp, înzestrarea cu capital: hale şi maşini, tehnologii, bani. Plus calitatea managementului. Plus climatul politic, social, de afaceri şi moral. Plus ideile. Pentru că numai ideile bune pot închide canalele de risipă şi de pierderi. Şi pot duce la creşteri de eficienţă, de competitivitate.
De unde să irumpă astfel de idei? Din toate părţile: din clasa politică, din şcoli, din biserici, din bănci, din mass-media, din organizaţiile neguvernamentale. Numai aşa se poate găsi un climat în care economia să fie pregătită să-şi potrivească mersul după exigenţele unei lumi în schimbare şi în căutarea unui nou stil de viaţă.
Revenind la tema conferinţei amintite mai sus - „Paradigma creştere-dezvoltare“ - ? vom fi nevoiţi, de aici înainte, să acordăm o atenţie sporită tabloului actual. Pentru că avem creştere economică. Mare. Cea mai mare creştere din toată Uniunea Europeană. Problema este cum să adăugăm mai multă dezvoltare. Analizând lucrurile în profunzime, ne apare şocantă o comparaţie: PIB-ul României şi PIB-urile unor ţări dezvoltate din Uniunea Europeană, mult mai mici decât România. Noi: aproape 20 de milioane de suflete, o piaţă mare şi un PIB mic, de sub 200 de miliarde de euro. Ei - finlandezi, belgieni, danezi, irlandezi etc. - numai câteva milioane de suflete, o piaţă mică şi un PIB mare, de 200-300 de miliarde de euro. Nu poţi să nu te întrebi, intrigat, cum Dumnezeu reuşesc ei să aibă, la o populaţie de patru-cinci ori mai mică decât a României, un PIB atât de mare. Răspunsul e foarte apropiat de povestea unui celebru cafegiu despre taina caimacului. Căci societăţile dezvoltate sunt extrem de atente la concentraţia PIB-ului, ca expresie concentrată a lucrului bine făcut. Având pieţe funcţionale, au învăţat să combine cantitatea cu calitatea şi, pe deasupra, să obţină şi un caimac de invidiat, măsurat în mărci de automobile, de televizoare, de frigidere, de computere, de avioane. De aici trebuie să plecăm, de la conştientizarea acestui adevăr în esenţa lui.
