Ca să avem o reprezentare semnificativă a inflaţiei, aşa cum s-a manifestat şi se manifestă în viaţa societăţii noastre, voi porni de la o cifră şocantă: din octombrie ’90 şi până în prezent, preţurile în România au crescut de 4.300 de ori. Cum s-a pornit vârtejul? La 1 noiembrie 1990 a bătut gongul liberalizării preţurilor. Apăruse, în acest sens, o hotărâre de guvern. De fapt, guvernul n-a spus: de azi începe inflaţia. Dar a gândit atunci, în faţa dezechilibrului grav între bani şi marfă, de la finele primului an de tranziţie, că poate folosi inflaţia pentru a normaliza piaţa.
De atunci, sondajele situează inflaţia pe primul loc, înainte de şomaj şi de recesiuni economice, între motivele de frică ale populaţiei. Produsele a căror scumpire provoacă nevroze generalizate fiind cu deosebire pâinea, legumele, fructele, uleiul, laptele, dar şi benzina, motorina, energia termică, energia electrică, gazele naturale. Tocmai preţurile acestor produse au sărit iar din matcă, începând din octombrie 2017, punând la încercare bugetele de familie. Şi determinând, pe scara economiei, nevoia ridicării de diguri care să stăvilească inflaţia.
La ce fel de preţuri fac trimitere? La cele de consum, fireşte. Pentru că aceste preţuri (ceea ce plătim când ne facem cumpărăturile zilnice, în magazine) reprezintă o noţiune mai cuprinzătoare: aici se reflectă şi costurile producţiei, şi preţurile de producţie, şi puterea de cumpărare. Chiar şi rata de schimb între moneda naţională şi valute. Aşa se explică de ce, de la 1 noiembrie 1990, când am început să măsurăm inflaţia, ne uităm doar la mişcările produse în rândul preţurilor de consum. În arena lor s-a produs şi cel dintâi şoc inflaţionist. Cum anume? Mai întâi a plouat cu bani: în 1990 au fost mărite salariile, pensiile, s-au dat prime şi sporuri, au fost returnate părţile sociale. Toate s-au adăugat surplusului monetar moştenit de populaţie de la vechiul regim - bani agonisiţi nu pentru că lipsea dorinţa de consum, ci pentru că oamenii nu aveau ce să cumpere. Situaţia devenise gravă: la 1 leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de numai… 9 bani!
Din toamna lui ’90 şi până azi, toate episoadele inflaţioniste, pe care am fost nevoiţi să le suportăm, s-au produs la răscruce de şocuri. Când, pe planetă, s-au scumpit petrolul ori alimentele, sau când criza izbucnită în 2008 a provocat o răsturnare de planuri, în sensul că s-au scumpit banii şi s-au ieftinit activele, ne-am trezit loviţi de mai multe şocuri inflaţioniste. Nimic neobişnuit. Fiindcă aşa ceva s-a întâmplat peste tot pe planetă. Noi însă, în România, spre deosebire de alţii, am avut de suportat, de cele mai multe ori, şi şocuri provocate de nevoia noastră stringentă de a repara, în timp scurt, uneori foarte scurt, ce-am stricat timp îndelungat. Iar aceste reparaţii au provocat şocuri în mişcarea preţurilor de consum. Inflaţia noastră mai mult aşa a curs. Reparaţiile au provocat şocuri, preţurile au crescut mai întâi cu două sau cu trei cifre, apoi cu una, dar au crescut. S-au produs viituri inflaţioniste în calea cărora, mereu şi mereu, BNR a ridicat stăvilare.
Ar fi existat atunci, în 1990, şi o variantă optimă – o extensie a ofertei de mărfuri şi servicii până la nivelul cererii de consum acoperite cu banii aflaţi în circulaţie? Imposibil! Societatea românească nu era pregătită pentru un astfel de salt calitativ. Îi lipseau acumulările cantitative. Aşa că guvernul a optat pentru o variantă a disperării. A fost pus în priză aspiratorul pe care istoria economiei îl cunoaşte sub numele de inflaţie, cu scopul limpede de a absorbi din piaţă surplusul de bani ai populaţiei şi de bani publici. Preţurile au tot urcat, într-un sistem cu două viteze de creştere şi un mecanism complicat de frâne. De fapt, au înaintat fie cu viteze de corecţie, necesare trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă, fie cu viteze de acomodare, în vederea racordării la temperatura indicată de rezultatele economice. Totodată, au acţionat numeroase frâne, care au ţinut în loc când corecţia, când acomodarea. Voi analiza, în comentariul de miercurea viitoare, cum ruleta preţurilor, care a pornit să se învârtească repede, tot mai repede, s-a dovedit necruţătoare. Milioane de români şi-au pierdut banii la această ruletă. Economiile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului a scăzut de la o zi la alta. Aşa a început noua fază a inflaţiei, de după decembrie 1990.
