Comunicatul de marţi dimineaţă al INS, privind dinamica inflaţiei în aprilie 2015, nu a surprins pe nimeni. Societatea noastră, în ansamblu, a început să se obişnuiască, deja, cu mişcări lente de preţuri. Şi chiar cu scăderi de preţuri la un număr mare de produse. O rată lunară a inflaţiei, în aprilie faţă de martie, de numai 0,13 la sută, şi o rată pe 12 luni, în aprilie 2015 faţă de aprilie 2014, de 0,65 la sută constituie proba certă că, în România, inflaţia nu se mai joacă astăzi cu banii noştri. Şi nici cu nervii noştri.
În anii cu inflaţie foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcţionat bine. Deşi, deseori, inflaţia mare a dus la iluzia de bine, în a cărei plasă au căzut mai cu seamă întreprinderile de stat monopoliste. Aceste întreprinderi au făcut profit murdar. Din preţuri umflate, desigur. În această capcană au căzut şi nenumărate companii private, care au stins motoarele competiţiei economice şi au aprins un singur bec – preţul! Au umflat şi ele preţurile, făcând inflaţie.
Dacă n-am fi scăpat de inflaţie, fără îndoială că ar fi continuat să fie alimentată iluzia că întreprinderile care scoteau profit din preţuri în creştere neîncetată aveau piaţă. Profitul lor murdar dădea iluzia că au piaţă – un pretext să menţină în funcţiune manageri incompetenţi şi incorecţi.
Am scăpat însă de inflaţie. De la preţurile care au crescut cu 300 la sută în ’93 la mişcările de preţuri de aproape de zero de acum, am parcurs un drum lung. Reuşitele s-au adunat cu deosebire în planul reformelor macroeconomice. Deşi timp de peste un sfert de veac, din decembrie ’89 şi până acum, s-au aflat pe agenda societăţii româneşti mai multe programe de reformare în ansamblu a economiei. Au reuşit cele care au vizat procese de macrostabilizare: calmarea inflaţiei, reducerea deficitelor comerciale şi bugetare, dobânzi real-pozitive, echilibrarea pieţelor monetară şi valutară. Celelalte – reformele microeconomice – au înaintat încet şi greoi. Fără o bază solidă – stabilitatea economică şi financiară a companiilor din economia reală – macrostabilitatea s-a confruntat şi ea, deseori, cu pierderi de altitudine, fiind necesare eforturi imense pentru reluarea urcuşului.
Un stăvilar în calea reformelor microeconomice a fost dilema intervenită la un moment dat, care a încurcat lucrurile. Şi anume: are întâietate privatizarea sau restructurarea? S-au făcut repede auzite voci care au spus: întâi privatizarea, iar restructurarea s-o facă noii proprietari. Alte voci pledau în sens invers: întâi restructurarea, pentru că numai aşa statul va putea să vândă mai scump întreprinderile şi să câştige mai mulţi bani. Argumentele n-au lipsit. S-a afirmat că ţăranul, dacă vrea să vândă o vacă, mai întâi o îngraşă, ca să obţină un preţ mai bun. Tot aşa trebuie să se procedeze şi în politica de privatizare. Statul mai întâi să-şi îngraşe vacile (întreprinderile slabe) şi pe urmă să le vândă. Cei ce voiau să dea întâietate privatizării au venit cu opinii contrare. Argumentând că, dacă privatizarea ar fi gândită numai şi numai ca o sursă de bani pentru buget, fără îndoială că restructurarea ar avea întâietate. Dar privatizarea are un cu totul alt scop: să ne scape de pierderile acoperite de la buget şi de ineficienţă. Şi totuşi, tentaţia de a da întâietate restructurării a fost mare. Au fost adunate maldăre de dosare de restructurări şi pararestructurări, dar foarte puţine au fost puse în aplicare. Pentru că tuturor acestor programe le lipsea un fapt esenţial: sursa de finanţare.
Şi iată, acum, am ajuns să ne confruntăm cu o ruptură în economie. Am ieşit la mal cu macrostabilizarea, inflaţia aproape de zero fiind rezultatul cel mai benefic pentru întreaga noastră societate. A rămas însă în urmă reforma companiilor. Restructurarea sistemului microeconomic, deci. Trecerea la euro, la 1 ianuarie 2019, nu va fi însă posibilă fără armonizarea acestor două sisteme: macroeconomia şi microeconomia.
