Acum, în 2015, este certă contribuţia consumului la creşterea economică. Iar când spunem consum avem în vedere toate gurile care înghit bunuri fizice şi servicii: ale populaţiei, ale unităţilor bugetare şi ale bugetului în totalitate, ale companiilor lucrative. De aici, din zona consumului, se pun în mişcare motoarele economiei.
Dacă însă populaţia, cu deosebire, nu va avea mai mulţi bani pentru a-şi plăti sporuri de consum, dacă magazinele, turismul, transporturile, alte servicii nu vor avea creşteri de clientelă, primul care va pierde este bugetul. Fiindcă încasările din impozite nu vor fi după nevoi, ci după posibilităţile actuale. Va pierde însă întâi şi întâi PIB-ul, care îşi dobândeşte încă greu sensul real, acela de furnizor de bunuri şi servicii care să îmbogăţească oferta internă.
Problema este că ţara are nevoie de un PIB sustenabil. Iar, potrivit multor opinii, un PIB bazat pe consum nu poate fi sustenabil. Şi nici nu aduce bunăstare. Iar ca dovadă sunt invocaţi cu precădere anii de boom 2004-2008, când România a înregistrat exces de consum. În Uniunea Europeană, în topul bunăstării, România a rămas pe locul 27 din 28.
Merită să vedem, analizând tabloul economic al acelor ani, ce anume a ţinut lucrurile în loc. Atunci, în vreme ce PIB-ul urca într-adevăr spectaculos, impresionând Europa cu ritmuri de 8 şi de 9 la sută, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era dezechilibrul dintre consum şi producţie. Concret, consumul devansase cu mult oferta internă de bunuri fizice şi de servicii. Cum era acoperită diferenţa? Din importuri. Iar importurile, în bună măsură, erau plătite cu bani din economisirea altor ţări. O parte semnificativă a banilor din bănci, ce erau împrumutaţi populaţiei pentru consum, sau a companiilor care importau bunuri de consum, venea din finanţări externe. Toate împovărând cu deficite mari, de 12 sau de 13 la sută din PIB, contul extern… teoria menţionând că se aprinde becul roşu ori de câte ori soldul negativ al balanţei externe sare peste 6 la sută.
Au mai fost şi câteva mari paradoxuri. Bunăoară, teoria economică susţine că mai mult consum aduce mai multă bunăstare, în cazul în care se bazează pe investiţii. Ei bine, în toţi acei ani, dar mai cu seamă în 2007 şi 2008, când ţara a suportat acele mari deficite externe, de 12 şi de 13 la sută din PIB, au fost înregistrate şi cele mai mari rate de investiţii, în jur de 33 la sută. Cote înalte, cum îşi dorea şi Ceauşescu, fără să aibă însă vreodată parte de ele. De ce, atunci, nu a înregistrat România mai multă bunăstare? Răspunsul nu-i tocmai greu de dat. Investiţiile din acea vreme, în cea mai mare parte, au fost orientate către dezvoltarea capacităţilor de comercializare a mărfurilor. Aşa că au impulsionat mai mult consumul şi mai puţin producţia. În acei ani, piaţa imobiliară, explozivă, făcea PIB. Piaţa automobilelor, care se umfla ameţitor, făcea PIB. Circulaţia rutieră, strangulată în toate marile oraşe ale ţării, făcea şi ea PIB. Populaţia se împrumuta la bănci, consuma şi făcea PIB. Consumul în ansamblu, în creştere, făcea PIB. Un PIB nesustenabil însă, fiindcă în aluatul valorii adăugate din acei ani produsele fabricate în România nu acopereau o pondere optimă.
Dovadă că, în malaxorul în care se plămădeşte PIB-ul, consumul singur nu aduce mult-dorita creştere economică producătoare de bunăstare. Dimpotrivă, mănâncă din valoarea adăugată. Consumul face mai mult PIB – şi încă un PIB sănătos, sustenabil – numai într-o ţară cu economie competitivă. Şi numai dacă fabricile şi companiile de servicii sunt puse, prin concurenţă reală, în situaţia de a produce mai mult şi mai bine. În acest context, abia, consumul îşi poate juca bine rolul. Fiindcă ţara, ca să-şi vândă produsele, să obţină bani pentru investiţii, pentru furnizori, pentru plata datoriilor la buget şi la bănci, pentru salarii în creştere, are nevoie de mai mult consum. Un consum, la rândul lui, sustenabil.
