Ne dorim, acum, ca inflaţia anuală să nu depăşească media celor mai performante trei ţări din Uniunea Europeană cu mai mult de un punct procentual şi jumătate. De fapt, ne dorim să menţinem un lanţ cu sens unic, fără variabile, fără alternative: dezinflaţia. Obiectivul european al României fiind consolidarea dezinflaţiei; iar aici se poate ajunge numai şi numai cu o combinaţie inteligentă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare.
Noi măsurăm inflaţia atât în spaţiu, cât şi în timp. În spaţiu, ne comparăm cu planeta. Şi, mai cu seamă, cu Uniunea Europeană. În timp, ne comparăm cu noi înşine, cu rezultatele noastre din anii care au trecut. Desigur, ar fi o eroare să ignorăm starea noastră actuală raportată la realitatea care a devenit istorie. Mai ales că e încurajatoare. România are, în prezent, cea mai mică rată anuală a inflaţiei din istoria de 25 de ani de după decembrie ’89. Dar mai important este să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. Unde, de asemenea, cu o rată anuală de sub 1 la sută ne situăm în vârful clasamentului european.
Pe piaţa noastră internă, racordată în bună parte la pieţele internaţionale, inflaţia (sau dezinflaţia) se reflectă însă sub diferite înfăţişări; în primul rând, se reflectă sub forma unei presiuni asupra preţurilor alimentelor şi resurselor energetice. Iar consolidarea dezinflaţiei e acum, mai mult ca oricând, un obiectiv cardinal. Pentru că vrem creşteri economice sănătoase. Iar la astfel de creşteri se ajunge de regulă numai în condiţiile stabilităţii preţurilor. Aşadar, e bine că inflaţia e calmă. Dar ea trebuie să rămână aici.
Sigur că nimeni, în lumea de azi, nu iubeşte inflaţia mare. Sau inflaţia dezordonată, cu diferenţe mari de la o lună la alta; ori de la un an la altul. Dar nici deflaţia nu e dorită: mişcări de preţuri sub zero la sută. Un pic de inflaţie, într-o economie sănătoasă, e întotdeauna bine-venită. Fiindcă acţionează ca stimulent al producţiei şi al afacerilor. Din acest motiv, toate ţările cochetează cu „puţină inflaţie“. Sănătos nu e profitul scos din preţuri mai mari, ci cel datorat unor costuri mai mici. O inflaţie de 1-2 la sută stimulează concurenţa în piaţă fără să îmbolnăvească PIB-ul.
Dacă vrem ca în 2019 să trecem la euro, atunci dezinflaţia actuală, un „cap de pod“ ce n-a fost deloc uşor de cucerit, ar trebui permanentizată. Două întrebări grele ne stau totuşi în faţă. Ambele sunt legate de bătălia cu inflaţia. Iată-le: 1) Cât de mult vor mai putea fi urcate preţurile administrate, cu deosebire cele la utilităţi, fără ca dezinflaţia să fie grav afectată? 2) Până unde ar putea să coboare dezinflaţia fără să descurajeze concurenţa? Şi de aici înainte, o parte din inflaţie va continua să fie produsă de corecţiile de preţuri. Îndeosebi la căldură şi la lumină. Sigur, unele corecţii nu vor putea fi evitate. Ca să nu ne năpădească iar inflaţia ascunsă. Ceea ce nu înseamnă însă, în condiţiile actuale, că preţurile trebuie să fie corectate… de dragul corecţiilor. Sau pentru a acoperi munca prost organizată. Şi încă un detaliu: corectarea preţului la energie electrică şi energie termică, bunăoară, are influenţe atât obiective, cât şi subiective. Un puseu inflaţionist poate fi şi rezultatul unor stări emoţionale produse de scumpirea benzinei.
Dincolo de întrebări, ne lovim de certitudini. Acum e vară, pofta de consum creşte, dar populaţia cumpără „cu măsură“ (banii sunt puţini), iar magazinele fac profituri mici. Sigur, ţinerea în frâu a inflaţiei e ajutată şi de faptul că de mai mulţi ani cererea de consum creşte încet. Creşte însă repede PIB-ul. Dar nu avem încă un PIB cu o creştere sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Şi nici nu avem un nivel optim al PIB-ului care împărţit la numărul de locuitori să ne asigure un grad mai înalt al dezvoltării. Mai mult PIB, fără restructurare, nu aduce nicidecum condiţii de viaţă mai bune.
Piaţa noastră internă are nevoie de tot mai multe produse competitive, care să aducă profit prin performanţă şi nu prin preţuri umflate. Aşa că reformele structurale nu mai pot fi amânate. Acele reforme capabile să schimbe radical configuraţia pieţei noastre de bunuri şi servicii, care să se bazeze mai puţin pe importuri şi mai mult pe mărfuri produse în România, inclusiv cu aportul unor investitori străini. Abia atunci românii se vor putea bucura de salarii mai mari, la nivel european, fără ca ele să producă şi inflaţie mai mare.
