Am plecat, în comentariul de miercurea trecută, de la opinia directorului editorial al ZF Cristian Hostiuc, care nota: „Prin stabilitatea cursului şi Roborul incredibil de mic, BNR şi băncile au dat românilor iluzia că lucrurile sunt stabile, mai ales că piaţa este inundată şi de creşteri salariale venite de la buget.“ Analiza mea cu privire la rata dobânzii Robor, am dezvoltat-o deja. Astăzi analizez în exclusivitate mişcările cursului de schimb.
Aşadar, dacă nu trei luni, ci trei ani, cursul pieţei noastre valutare a fost stabil, e o iluzie sau o oportunitate? Pentru că în toţi aceşti ani invocaţi orice risc valutar în creditarea populaţiei a fost exclus. Şi, totodată, paritatea leu-dolar n-a stârnit nici inflaţia, care a ajuns la cote negative, şi nici n-a creat probleme în procesul împrumuturilor între bănci, al căror preţ e exprimat de rata dobânzii Robor. Timp de trei ani la rând.
Acum, leul – pe piaţa valutară – pierde altitudine în raport cu moneda unică europeană. Pentru că şi banii au un preţ. Iar când inflaţia creşte, atât cât creşte, pentru că nu e nici haos şi nici dezordine în sistemul preţurilor de consum, iar Roborul urcă, nici leul nu are cum să rămână liniştit. Mai cu seamă că în acest sfârşit de toamnă balanţa comercială s-a dezechilibrat dramatic. În condiţiile în care contul curent e afectat, era inevitabilă deprecierea leului, pe fondul unei mai mari cereri de valută.
Cel dintâi loc în care se vede cine pierde şi cine câştigă - în economie! - este piaţa valutară. Fiindcă pe această piaţă cursul este un termometru capabil să spună un adevăr esenţial… când pieţele sunt libere. Şi cum piaţa noastră valutară e liberă, cursul indică de câtă monedă naţională este nevoie pentru a cumpăra cantităţi determinate de mărfuri sau servicii străine; ori câtă monedă străină poate fi obţinută în schimbul monedei naţionale. Vrei să vezi cât eşti de competitiv, laşi piaţa liberă să-ţi spună adevărul. Vrei să afli o minciună, strangulezi piaţa şi vei obţine un curs „frumos“. Preţul minciunii va fi însă enorm: stagnare şi sărăcie.
Cursul liber ne spune câtă valută e cerută şi câtă valută e oferită la schimb, contra lei. Privind spre deficitul balanţei de plăţi. Alţi indicatori, între care rata inflaţiei, eficienţa, productivitatea, PIB-ul şi aşa mai departe, produc efecte pe termen lung. Din toţi aceşti factori se întrupează vântul ce suflă în pânzele cursului valutar.
E cert: piaţa dictează încotro merge cursul de schimb. Deşi mulţi spun că Banca Naţională „manipulează cursul“. Şi chiar aşa gândesc, că Banca Naţională stabileşte paritatea leu-dolar. Dar realitatea e cu totul alta. Nimeni, la Banca Naţională, nu are o baghetă magică prin a cărei mişcare să indice: euro scump şi leu ieftin. Sau invers. Factorii determinanţi sunt în economia reală. Banca Naţională doar veghează ca paritatea leu-euro să nu se rupă de mişcările din economie.
Cei care au prezis accelerarea deprecierii leului pe piaţa valutară în acest sfârşit de toamnă nu s-au oprit aici. Ei au sperat că declinul monedei naţionale va fi accentuat în faţa presiunilor exercitate de deficitul extern şi de companiile în care proliferează lipsa de eficienţă şi indisciplina financiară. Iată însă că de câţiva ani astfel de presiuni nu mai reuşesc să sufoce leul.
România a depăşit această fază. Iar leul, lăsat liber, şi-a reaşezat poziţia în raport cu valutele din regiune, dar şi faţă de euro. Şi asta în primul rând pentru că leul nu mai are doar valoare comercială. În bună parte, valoarea lui e financiară. În plus, societatea românească a început să înţeleagă, în sfârşit, că autorităţile monetare nu pot, cum doresc şi când doresc, să împingă cursul în jos ori în sus, să majoreze sau să micşoreze dobânzile, fără o bază reală. A crescut substanţial numărul celor cărora le este din ce în ce mai clar că pentru astfel de mişcări determinant este verdictul pieţei.
