Europa traversează cea mai bună perioadă de creştere economică de după criză, încrederea companiilor şi a consumatorilor în economie şi în viitor fiind la maximul ultimelor două decenii.
Germania merge cu motoarele turate la maximum, exporturile companiilor germane cucerind întreaga lumea. Acest lucru este extrem de important pentru economia românească întrucât Germania este principala piaţă de export pentru România, fiind parte dintr-un lanţ global. O cutie de viteze făcută de Daimler la Sebeş se regăseşte într-o maşină Mercedes vândută pe piaţa americană sau chineză. Afacerile Daimler de la Sebeş au crescut de la 1,5 mld. lei pe tot anul 2016 la 3,5 mld. lei (760 mil. euro) în primul semestru din anului 2017. Dacă ritmul se menţine, fabrica de la Sebeş, o investiţie de 300 mil. euro, va ajunge la afaceri de 7 mld. lei pe 2017 (1,5 mld. euro).
Dar deşi România are cea mai mare creştere economică din Europa, cel puţin în T2, cu cel mai ridicat număr de salariaţi din ultimul deceniu din România - 4,8 milioane, cu una dintre cele mai reduse rate ale şomajului, cu proiecte de investiţii care pot să înceapă oricând, numai companiile să găsească oameni, temerea tuturor investitorilor, începând de la cei financiari la cei strategici, este legată de posibilul derapaj fiscal şi instabilitatea fiscală.
Degeaba te duci la headquarter cu cifre macro bune, dacă la polul opus nimeni nu ştie cum şă-şi facă bugetul de salarii pe 2018 din cauza harababurii fiscale din capul guvernului PSD.
Deşi marile companii ar fi trebuit să fie cele mai mari susţinătoare ale trecerii contribuţiilor sociale din sarcina companiilor în sarcina angajatului, pentru că astfel ar fi o simplificare fiscală, în primul rând pentru ele, au ajuns să fie cel mai împotrivă.
Creşterea salariului brut al angajatului cu suma obligaţiilor sociale plătite de companie nu este privită cu ochi buni de către managerii din România pentru că este greu de justificat/explicat la centru chiar dacă sarcina fiscală rămâne aproximativ aceeaşi.
Chiar şi majorarea salariului minim brut de la 1.450 de lei la 1.900 de lei este în realitate mai mică decât cea trecută în programul de guvernare (2.000 de lei brut), pentru că această valoare de 1.900 de lei include şi trecerea contribuţiilor sociale din sarcina companiei în sarcina angajatului, nu numai creşterea efectivă a salariului minim.
În urmă cu 20 de ani, când România încerca să-şi restructureze economia şi totul mergea foarte lent, investitorii străini, instituţiile financiare internaţionale - FMI, Bana Mondială, Comisia Europeană - cereau reforme mai rapide.
Acum, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, organizaţia care reuneşte cele mai mari companii şi cei mai puternici investitori din România, cere guvernului PSD nici mai mult, nici mai puţin decât: Opriţi terapia de şoc! Adică lăsaţi lucrurile, cel puţin din punct de vedere fiscal, aşa cum sunt şi nu schimbaţi din nou Codul fiscal, provocând alt haos. Pur şi simplu, companiile nu mai vor reduceri de taxe sau impozite, pentru ele şi pentru angajaţi (prin reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10% salariaţii vor rămâne cu mai mulţi bani în mână), pentru simplul fapt că nu cred că aceste scăderi sunt sustenabile şi în consecinţă vor duce în final la un derapaj fiscal care nimeni nu ştie acum cum poate lovi în cursul valutar, în dobânzile la lei, în retragerea liniilor de finanţare externe şi în reducerea ratingului de ţară.
Cu toate că economia României este în cea mai bună formă, de decenii întregi, cu date macro departe de dezechilibrele din anul 2008, investitorii văd numai pericole şi derapaje în faţa ochilor.
Guvernul PSD, cu toate că are o majoritate politică stabilă alături de ALDE (ceea ce vor marile companii, ca să aibă cu cine să vorbească), a ajuns să producă o asemenea confuzie legislativă, fiscală, de guvernare în rândul investitorilor, în rândul firmelor, în rândul analiştilor, încât nimeni nu vede decât derapaje macro în faţa ochilor, ceea ce şi comunică la centru, acolo unde se decid investiţiile.
Toată lumea spune că această creştere economică este nesustenabilă pentru că este venită din consum, deşi în spate România are creşteri importante în industrie şi în IT, cu rate duble sau chiar triple faţă de media europeană. Nu te crede nimeni când spui că România mai are industrie care merge bine şi unde investitorii străini vor să vină să-şi deschidă locaţii pentru că au forţă de muncă pregătită pentru sectorul industrial şi care reuşeşte să fie parte a unui lanţ global. Ce explicaţii poţi să dai atunci când guvernul PSD creşte salariile în administraţie (un primar poate să ia 2.500 de euro net la un salariu mediu în România de 500 de euro), poate chiar la nivelul multor ţări din Europa Occidentală, fără să existe vreo îmbunătăţire a serviciilor de infrastructură sau măcar de aprobare a proiectelor de investiţii private? Luni de zile, dacă nu chiar ani, zac în sertarele autorităţilor locale investiţii de zeci de milioane de euro care ar aduce în primul rând locuri de muncă în zona respectivă şi venituri mai mari la buget, înaintea profitului companiei. Ce explicaţii poţi să dai când într-un an de creştere economică record, de 6%, investiţiile statului sunt la un minim istoric de un deceniu, pentru că banii strânşi la buget s-au dus pe creşterea salariilor?
O comună nu are utilităţi, nu are drumuri, nu are gaze, nu are apă, nu are canale de scurgere, totul este un noroi, dar primarul şi-a dat un salariu de 1.500 - 2.000 de euro, chiar fără să aibă bani în buget.
Nu ştiu cum se face dar România, guvernul aflat la putere, ratează mari oportunităţi economice, de investiţii şi posibilitatea de a recupera din decalajele faţă de celelalte ţări foste comuniste, chiar în perioade de creştere economică, când costurile de împrumut sunt la minime istorice.
